Copii extratereştri


Imagine „tematică” a unei răpiri (transfer) pe o navă extraterestră

Imagine „tematică” a unei răpiri (transfer) pe o navă extraterestră

By Commander X

Avem un vecin nou, jumătate om, jumătate extraterestru, şi se pare că există milioane de astfel de exemplare ale unei specii noi care trăiesc în mijlocul nostru sau care ar putea popula Pământul. În lucrarea mea Baze extraterestre subpământene am documentat cazurile unor femei care simţeau că pântecele le era folosit pentru a da naştere unor odrasle extraterestre, că erau folosite de rasa Gray sau de cea a reptilienilor ca incubatoare umane. De asemenea, ele au observat cum creaturi ciudate erau create în eprubete uriaşe din laboratoare subterane şi au simţit un motiv sinistru în spatele răpirii lor de aceste specii extraterestre.De secole, oamenii au fost obligaţi să întreţină relaţii sexuale cu entităţi spirituale. Subiectul este cel mai bine lămurit de Brad Steiger în cartea sa Demon lovers, iar în domeniul extraterestru, toate tabloidele au scris despre câteva cazuri mai vechi ce includeau întreţinerea de relaţii sexuale cu extratereştri ale unor sud-americani răpiţi. Acum, în sfârşit, un bărbat a recunoscut că a creat copii extratereştri. Acest reportaj realizat de Bruce A. Smith a apărut, pentru prima dată, în ediţia cu numărul 92 a publicaţiei oficiale a Centrului Internaţional de Contact a OZN-urilor, The Missing Link (Veriga Lipsă), şi ne indică în ce măsură sunt dispuse aceste entităţi să împâzească lumea, de cele mai multe ori fără a avea permisiunea noastră.

Paternitatea în noua eră. Povestea răpirii de către extratereştri a unui om în scopul hibridării. În zilele noastre, mulţi oameni au copii. În 1 aprilie 1990, în jurul orei 5 după-amiaza, am aflat că devenisem tată pentru prima dată. De fapt, aşa cum aveam să aflu în scurt timp, eram tatăl a 34 de copii, având încă 8 sub formă de embrioni. Ştiţi, am aflat că fusesem răpit de OZN-uri (Obiecte Zburătoare Neidentificate) sau extratereştri în scopul hibridării.

Am avut această revelaţie în timpul unei prezentări a cunoscutului cercetător al răpirilor, Budd Hopkins. Făceam parte din public în calitate de simplu om care fusese toată viaţa interesat de OZN-uri. Întotdeauna am crezut că OZN-urile există, dar această credinţă a mea fusese una relativ scăzută. Niciodată nu am avut temeri legate de (in)existenţa lor. De fapt, de multe ori mi s-a părut greu de înţeles că unii oameni nu credeau în OZN-uri. Nu am vreo explicaţie pentru care mi-era atât de uşor să cred. Nu văzusem niciodată o farfurie zburătoare şi nu cunoscusem pe nimeni care să fi văzut una până de curând. Şi niciodată nu am crezut că aş fi fost răpit sau contactat, asta până la Budd Hopkins. Totuşi, în toamna anului 1989, începusem să am o serie de visuri intense cu OZN-uri şi extratereştri. În unul se făcea că vedeam un OZN plutind deasupra copacilor în apropiere de casa prietenilor cu care locuiam la vremea aceea. Acesta era bombat în partea superioară şi conic în cea inferioară. Era destul de mare. La exterior vedeam multe lumini colorate, multe ferestre asemănătoare hublourilor în partea conică şi ferestre dreptunghiulare, normale, în cea inferioară. Vedeam destul de clar întreaga navă.

Îmi aduc aminte că mi-am spus cât de frumoasă era. Într-adevăr era, iar eu mă simţeam fericit că o puteam vedea. Dar apoi, imediat după acel sentiment de fericire, în timp ce stăteam întins în pat pe partea stângă, m-am simţit paralizat. M-am gândit: „M-au prins?“. Eram destul de speriat. Aş putea descrie sentimentul care mă încerca prin expresia „împietrit de teamă“. Am încercat să mă mişc, dar nu puteam. Am simţit că încep să mă panichez. Refuzam să devin o victimă, aşa că am rostit cuvintele: „De la Dumnezeul fiinţei mele, invoc putinţa de a mă mişca.

Am reuşit cumva să-mi mişc gura pentru a rosti aceasta. Am reuşit să-mi ridic braţul drept. Ştiam că aveam controlul din nou. În acel moment, OZN-ul a dispărut brusc. A dispărut pur şi simplu. Nu a zburat, pur şi simplu s-a făcut nevăzut. Apoi a revenit în locul iniţial, dar, de data asta, era de un gri stins, o imitaţie alb-negru a frumuseţii reale pe care o văzusem prima dată. Apoi a dispărut pentru a doua oară şi a revenit repede, intens şi frumos ca înainte. L-am mai văzut pentru un moment sau două, apoi a dispărut a treia şi ultima oară.

A doua zi, le-am povestit prietenilor despre acest vis. Prietenul meu mi-a spus: „Pare a fi mai mult decât doar un vis intens. Pare destul de intens pentru a fi real“. „Nu, am răspuns eu, n-am văzut niciodată un OZN, a fost doar un vis“. În următoarele trei nopţi, cât am mai stat în Washington, am visat că doream să întreţin relaţii sexuale cu o femeie-extraterestră. Aceasta făcea parte din specia gray – acea specie cunoscută în domeniul extraterestru ca având capete mari şi ochi mari, negri; aceea despre care Whitley Striber vorbeşte în cartea sa, Communion (Comuniunea). Dar această femeie era relativ înaltă, nu avea doar 1 metru şi 20 de centimetri, aşa cum descrie Striber. Şi, deşi avea capul mare şi ochii asemănători gray-ilor, mie îmi părea atrăgătoare. De asemenea, în mod neobişnuit, am văzut-o purtând o perucă neagră. Mă trezeam noaptea excitat, având erecţie şi dorind cu nerăbdare să fac sex cu ea. Obişnuiam să şed în pat şi să mă uit pe geam în pădurea din apropiere. Ştiam că ea şi alţi gray erau acolo în pădure.

Ea era acolo, dorindu-mă pregătită. Nu trebuia decât să i-o cer şi ar fi venit la mine. Aveam sentimente contradictorii. Eram înfierbântat, o doream, dar eram buimăcit de dorinţa mea de a întreţine asemenea relaţii. Mi-am spus că am atins un nou stadiu al depravării. Dar, mai presus de toate, eram pur şi simplu speriat. Prea speriat pentru a face ceva. Aşa că nu am făcut nimic.

Îmi dădeam seama că reuşiseră să pătrundă în erosul şi în somnul meu, să mă înfierbânte şi, apoi, aşteptau ca eu să iau o decizie conştientă de a face sex cu ei. Niciodată nu am luat o asemenea hotărâre. Simţeam, cumva, că ei voiau ca eu să-mi dau acordul.

Eram conştient, de ceva timp, de zvonurile legate de programul de hibridare al gray-ilor. Din câte îmi dădeam eu seama, gray-ii nu puteau percepe emoţiile, aşa că strângeau spermatozoizi şi ovare de la oameni ca material genetic pentru crearea bazei psihologice a vieţii emoţionale. Aşa că, şezând în pat, m-am adresat celor din pădure: „Ştiu că aveţi nevoie de spermă şi chiar mi-aş dori să vă ajut. Dar nu pot acum. De ce nu reveniţi în 6 luni? Sunt sigur că atunci voi putea“. Două săptămâni mai târziu mă întorsesem acasă în Long Island, New York. Am avut un vis foarte real despre un raport cu o femeie gray în patul meu.

Avusesem o imagine clară despre venirea a trei entităţi în dormitorul meu noaptea, în timp ce eu şi soţia mea dormeam.

Femeia gray era din nou acolo, purtând peruca neagră. Îi dădea un aer oarecum oriental. Peruca era neagră până la umeri şi avea breton drept. I-am asociat imaginea anilor ’60, asemănătoare unui personaj excentric al lui Suzy Wong. Era flancată de două entităţi în timp ce intra în cameră. Nu-mi amintesc dacă erau gray sau tipul soldaţilor albaştri pe care îi văzusem în filmul Communion (Comuniunea). A încălecat deasupra mea, iar când am întrebat-o despre soţia mea, mi-a răspuns că ea nu făcea parte din acea experienţă.

Mi-am amintit mai târziu şi am completat în notiţele mele legate de acest incident (deşi acum nu-mi mai amintesc) că femeia rânjea în timp ce era deasupra mea; „era un rânjet între plăcere şi tortură maniacă“. Nu-mi amintesc să fi ejaculat, nici dacă ea avea sau nu vagin. Nu-mi amintesc să fi făcut sex, doar partea cu „călăritul”. Nu a durat mult până a terminat. Îmi amintesc cum cele trei entităţi au părăsit camera. Din uşă, unul dintre ei s-a întors şi m-a privit un moment care mi s-a părut foarte lung. Apoi au plecat.

A doua zi mă simţeam foarte distras din cauza acestui vis. Eram agitat de ideea de a face sex cu această extraterestră. Am început să am fantezii. Deşi îmi plăcea să mă gândesc la asta, această plăcere mă speria. Credeam că erosul meu o luase razna. De obicei, mă simt vinovat când mă masturbez, merg la un spectacol în Times Square, New York, sau citesc reviste porno. Dar sexul cu extratereştri şi plăcerea generată de acesta îmi depăşea cu mult limitele controlului şi normalului. „Ce se întâmpla cu mine?“, m-am întrebat. Aveam fantezii legate de sexul cu extratereştri. Mi-am înşelat nevasta, iar ea era chiar acolo. Mintea mea o lua razna. Din fericire, am găsit un specialist cu care puteam vorbi despre toate astea, dar nu fără a avea emoţii. Până la urmă, una e să vorbeşti despre cum ţi-a distrus mama viaţa şi cu totul alta să-ţi expui dorinţa de a avea o amantă extraterestră. În opinia terapeutului meu, visurile mele erau manifestarea dorinţelor sexuale nesatisfăcute şi sentimentul de prizonierat. A speculat chiar că  m-aş fi simţit atât de prins în propria-mi viaţă că numai o manifestare sexuală cu un extraterestru m-ar fi putut satisface complet. M-am simţit uşurat pentru că această interpretare părea a avea sens.

Aşa am înţeles eu lucrurile înainte de a-l auzi pe Budd Hopkins. Până în acel moment, începusem deja să fac schimbări în viaţa mea. Divorţasem, îmi vândusem afacerea şi plănuiam să-mi împlinesc dorinţa dintotdeauna de a mă muta la ţară în Washington. Intrasem chiar într-o relaţie cu o femeie pe care o găseam atrăgătoare din punct de vedere sexual şi personal, dar faţă de care eram, în mod ciudat, impotent. Nu puteam ejacula. Dar, visurile scăzând în intensitate şi frecvenţă, am crezut că sunt pe calea ce bună.

Totuşi, perspectiva mea asupra naturii visurilor mele avea să se schimbe atunci când Budd Hopkins a descris cazul unui tip de 23 de ani care avea visuri răscolitoare despre relaţii sexuale cu extratereştri. Am început să plâng încet din toată fiinţa de îndată ce am auzit detaliile. Partenera mea, care ştia despre visurile mele şi se afla lângă mine, m-a ţinut strâns de mână şi a ştiut că ceva se întâmpla cu mine. Atunci când Hopkins a dezvăluit faptul că omul său devenise impotent, m-am zăpăcit emoţional. A fost nevoie de toată puterea mea pentru a-mi stăpâni suspinele pentru a nu-i deranja pe cei din jur şi a nu atrage atenţia asupra mea şi a temerilor mele.

Simţeam dorinţa de a mă prăbuşi la podea şi a mă zvârcoli, a mă strânge în braţe şi a mă legăna înainte şi înapoi pentru a mă calma.

Lacrimile îmi spuneau că ceea ce eu credeam a fi vise erau de fapt evenimente reale. Nu erau doar fantezii sau manifestări psihologice care îmi apăreau în vis. Întreţinusem, într-adevăr, relaţii sexuale cu extratereştri. De ce plângeam? Nu sunt sigur nici în ziua de azi. Oare eram trist, nervos, scandalizat? Astea sunt lucruri care îmi vine în minte, dar ştiu că nu sunt altceva decât intelectualizări.

Poate că încă sunt sensibil când vine vorba de această experienţă. Consider că e probabil să fie aşa. Poate că, înăuntrul meu, încă sunt atât de oripilat de ceea ce mi s-a întâmplat, încât continui să mă protejez neamintindu-mi sau chiar nesimţind care sunt adevăratele mele sentimente.

Atunci când lacrimile mi s-au oprit, eram vag conştient de faptul că fusesem schimbat. Viaţa mea luase amploare. Răpirile şi întâlnirile nu mai erau doar lucruri care li se întâmplaseră altora, nu mai erau doar poveşti despre care citisem sau auzisem, mi se întâmplaseră chiar mie. În mod straniu, am început să mă simt ca şă cum aş fi trăit mai intens. Bineînţeles că eram speriat, chiar furios, dar totul părea minunat, fabulos.

Dar, spre sfârşitul prezentării lui Hopkins, am realizat că, dacă într-adevăr mă împerecheasem, trebuiau să existe urmaşi. „Dumnezeule, am copii undeva în spaţiu!“, m-am gândit deodată. „Sunt tată?“. Şi, probabil ca toţi taţii dinaintea mea, profunda realizare a pătruns în mine ca un val. Un sentiment între „nu-mi vine să cred, poate nici nu-mi doresc, dar mă bucur, totuşi, că e adevărat“ mi-a umplut inima şi mintea. Apoi m-am mâniat, m-am uitat înspre tavan şi am îndreptat un deget ameninţător într-acolo. „Aţi face bine să mă teleportaţi la voi“, le-am poruncit. „Copilul meu e la voi şi ar fi bine să ajung acolo urgent să am grijă de el. Dumnezeu ştie că voi nu puteţi. Nu sunteţi altceva decât o adunătură de idioţi spaţiali, hoţi de oameni şi de copii. Aţi face bine să mă duceţi acolo sus să am grijă de acei copii. M-aţi auzit?“.

Zilele următoare am fost distras. Ce-mi făcuseră? Îmi furaseră sămânţa, pasiunea, capacitatea de a ejacula şi îmi puseseră relaţia cu partenera mea în pericol prin frustrarea pe care mi-o provocau în timpul relaţiilor intime. Eram furios, frustrat. Nenorociţii se jucaseră cu mine!

Şi totuşi, ştiam că eram parte a acestui eveniment. Eram înfierbântat în „visurile“ mele; şi îmi plăcuse. Eram excitat în timp ce mă uitam pe fereastra casei prietenului meu, o doream, dar eram prea speriat atât de ea, cât şi de implicaţiile dorinţei mele. Nu puteam face faţă extratereştrilor, aşa cum nu puteam face faţă dorinţelor mele sexuale. Eram o epavă.

Întotdeauna am simţit multă vinovăţie sexuală. Ce era de făcut? Viaţa merge, pur şi simplu, înainte? E greu. Cum fac să înţeleg ce mi se întâmplă? Credeam că a strânge mai multe informţii despre acest subiect ar fi un bun punct de plecare. M-am interesat de hipnotizatori care m-ar fi putut ajuta să mă întorc în acele nopţi. Dar, pentru că urma să mă mut la Washington, căutarea hipnotică avea anumite limite. S-a dovedit că nu aveam să reuşesc a contacta vreun hipnotizator.

Am lăsat baltă subiectul până când am ajuns la Washington. Tot din cauza timpului scurt pe care aveam să-l mai petrec în New York, nu am participat la nici un grup de ajutorare a răpiţilor.

Conducând din Long Island înspre noua mea casă, am simţit cum temerile mele legate de extratereştri dispăreau. Furia a pălit, iar eu am devenit mândru de noul meu statut de tată al unor copii spaţiali. Mă simţeam special. „Extratereştrii m-au ales pe mine, dintre toţi oamenii, pentru lucrarea lor măreaţă“, am gândit. Îmi plăcea să mă simt special. Gândul că mă aflam într-o misiune specială de a salva o specie de creaturi extraterestre era palpitant. Şi da, „nu puteau reuşi fără mine“. Astfel de sentiment special era un elixir puternic.

În plus, am început să simt că extratereştrii mă ajutaseră să-mi înfrunt dorinţele şi frustrările sexuale cele mai adânci de care mă temeam cu adevărat. De-a lungul lunilor când am avut visurile, mi-am dat seama că depindeam prea mult de alţii. Aveam nevoie să mi se poarte de grijă şi să simt prietenie mult mai mult decât aveam nevoie de o relaţie sexuală puternică, complexă.

Soţia mea fusese mult mai în vârstă decât mine. De asemenea, își făcuse histeretocmie, aşa că era un partener sexual foarte sigur, deloc  ameninţător. Partenera mea de mai târziu era destul de activă sexual, dar, cel mai important, era oaza mea de linişte în mijlocul uraganului dezlănţuit de schimbările mele personale. Poate că impotenţa mea a fost influenţată de absorbţia energiei mele sexuale de către extratereştri, dar principala cauză a fost, cred eu, faptul că nu doream să-mi împart sămânţa cu ea. Nu o iubeam şi nu o doream destul pentru a deveni atât de intim cu ea.

Deveneam conştient de atâtea lucruri, conştient că visurile mele erau evenimente reale, conştient că relaţiile mele intime erau bazate pe nevoie, şi nu pe dorinţă. Şocul realizării întreţinerii de relaţii sexuale cu extratereştri mi-a deschis ochii în ceea ce priveşte insatisfacţia generată de relaţiile mele pământeşti.

Aşa stăteau lucrurile în timp ce eu călătoream prin ţară, până când am ajuns la Santa Fe. Acolo am avut o altă experienţă care mi-a deschis o nouă perspectivă asupra experienţelor mele cu extratereştri. Gray-ii m-au dus la copiii mei pentru a avea grijă de ei.

În cea de-a treia noapte petrecută în Santa Fe, dormeam în rulota mea în campingul Tusque Indian. M-am trezit brusc şi panicat. Ştiam că se întorseseră. Mintea mea ţipa: „Asta este! E pe bune! Nu e un vis!“. Eram îngrozit. Stăteam pe spate în pat cu picioarele întinse. Îmi amintesc două mâini prinzându-mi ferm, dar nu brutal, picioarele, chiar deasupra gleznelor, ca şi cum ar fi vrut să mă cuminţească. Entitatea care îmi ţinea picioarele mi-a spus: „Nu te speria, este tatăl tău“. Deodată m-am relaxat. Ştiam că eram prea panicat pentru a călători sus, în spaţiu, aşa că trebuia să fiu calmat. Am simţit cum eram împins spre o rază pentru a fi ridicat în spaţiu, asemenea unei ridicări pe targă.

Voiam să merg, să iau parte în mod conştient la ceea ce se întâmpla, orice ar fi fost, dar îmi era prea frică. Tot ce am putut face a fost să rostesc: „Dumnezeului meu îi cer puterea de a fi sigur că nu voi fi rănit“. Nu voiam să ratez aşa o aventură.

Ştiam că, reuşind să rămân conştient, aveam să mă simt şi mai special. Abia atunci aveam să fiu o parte cu adevărat importantă din jocul extratereştrilor. Dar fusesem inconştient pe perioada întregului eveniment. Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că eram din nou în patul meu, conştient că se terminase.

Oricât de înfricoşat aş fi fost, îmi doream să se întoarcă. Eram supărat că experienţa se terminase. În mintea mea, i-am întrebat: „Vă veţi întoarce?“. Tot în mintea mea am auzit răspunsul: „Sigur, abia devii interesat!“. M-am îndoit de mine însumi în acel moment şi mi-am spus că vorbesc cu mine însumi, dar, scriind acestea, cred că mesajul a fost real. Nu-mi aminteam nimic exact din această experienţă. Nu am văzut pe nimeni şi nici nu-mi amintesc ce am făcut, asta dacă am făcut ceva. Dar ştiam, cumva, că sexul nu fusese implicat. Nu-mi amintesc să fi experimentat vreun sentiment sexual şi, cu siguranţă, nu am avut erecţie. Dar după ce se terminase, am întrebat cinic: „Aţi găsit ceea ce v-aţi dorit?“, referindu-mă la spermă şi energie sexuală. Poate că nu-mi aminteam vreo întâmplare sexuală pentru că îmi absorbiseră toată energia şi, astfel, neavând energia de a pune în aplicare biochimia memoriei, nu-mi puteam aminti nimic.

A doua zi mi-am amintit destul de bine experienţa. Nu mai mult decât am descris deja, dar o simţeam proaspătă şi reală. M-am gândit la ea toată ziua. Ce s-a întâmplat? Cine sunt ei? Ce vor? De ce mă vor pe mine? Pe parcursul zilei am avut un puternic sentiment că mă duseseră acolo pentru a avea grijă de copii. Aveau nevoia de grija unui tată.

Ţineam neapărat să aflu care era treaba cu aceşti extratereştri. De ce fac ceea ce fac, orice ar fi asta? Ştiam că nici nu se mai punea problema hipnozei, de vreme ce călătoream. Să-i întreb pe gray de asemenea, pentru că eram prea speriat de fiecare dată când îi întâlneam. Dar, în lumina zilei, mă simţeam puternic, îndrăzneţ. M-am gândit că avea să fie bine dacă îi voi întâlni în timpul zilei, că aş putea face faţă contactului. Întrebarea era cum să îi contactez ziua? Era de datoria mea să iniţiez contactul, aşa că am făcut-o.

Cunosc un tip de meditaţie asemănătoare meditaţiei Kundalini, care mă ajută să intru în legătură cu viaţa din afara conştiinţei zilnice. Aşa că am plecat în căutarea gray-ilor. I-am găsit. Pe parcursul următoarelor zile, în dimineţile dinaintea călătoriei mele pe autostrăzile din New Mexico şi Arizona, aveam să călătoresc în spaţiu pentru prima dată, să-mi văd copiii. Vizitele erau la fel. Mă simţeam coborând într-o cameră metalică. Simţeam că eram într-o navă spaţială. Camera în forma literei „D“ era destul de mare. Îmi amintea de camerele de zi ale spitalelor psihiatrice în care lucrasem. În faţa mea vedeam un rând de leagăne şi paturi sau incubatoare. În dreapta mea, în bucla literei „D“, se aflau câţiva gray adulţi. În stânga mea şi în spatele camerei, nu departe de o scară care ducea în altă cameră din şi în care ieşeau şi intrau copii, se aflau câţiva copii între 4 şi 9 ani. Aproape de mine, în stânga, erau copiii mai mari, despre care credeam că sunt adolescenţi.

Ştiu că mă aflam într-un mediu extraterestru. Totul era diferit: aerul, mirosul, priveliştea, sunetele, texturile. Nimic, în afară de mine şi de sămânţa mea, nu-mi amintea de Pământ. Copiii arătau destul de umani, doar că ochii şi capetele lor erau mai mari. Faţă de mine erau reticenţi. Nu le era teamă, dar păstrau distanţa, de parcă aş fi fost un profesor înlocuitor care intra în clasa lor din liceu. Am simţit cum mă măsurau şi nu-mi acordau deloc credit.

I-am întrebat pe adulţi: „Câţi sunt ai mei?“. „30-40“, mi-au răspuns ei.

„Cum adică 30-40, nu ştiţi exact câţi?“. Eram consternat că produsesem atâţia copii şi furios că ei erau atât de nepăsători faţă de număr.

„Exact treizeci şi patru, dacă trebuie neapărat să ştii, şi încă opt embrioni din care unii ar putea să nu supravieţuiască. De asta ţi-am spus un număr imprecis“. „Câţi copii hibrizi aveţi în total?“, am întrebat. „Treizeci şi patru de milioane“, a venit răspunsul.

„Wow!“, mi-am spus, „asta e mult!“. Şi, iată, iar numărul 34.

„De ce e numărul 34 atât de special?“. Începusem să mă îndoiesc de corectitudinea transmisiei mentale.

„Vrei să spui 34.000.000 sau 340.000 sau 34.000?“, am întrebat. Răspunsul primit era confuz, lăsându-mi sentimentul că numărul nu era chiar 34 de milioane, dar că aveau totuşi foarte mulţi copii în spaţiu.

„De ce 34? Ce are numărul acesta atât de special?“

„Numerele 3 şi 4 alcătuiesc piramide“, mi s-a spus. Am văzut imaginea a trei blocuri deasupra a patru blocuri.

„Numărul doi este prea universal, iar unu este parte din tot. Aşa că folosim trei şi patru“.

Fiecare vizită dura aproximativ 10-15 minute. De fiecare dată când ajungeam acolo, copiii mă aşteptau. Am început să mă intreb „Cum de mă aşteaptă? Ştiu, oare, că vin? Este posibil ca această experienţă să fie plănuită special pentru mine? Poate fi o hologramă sau un alt tip de program telepatic în care sunt inclus?“. Experienţele erau însoţite de îndoieli, dar vizitele îmi păreau reale.

Imagine tematică a unei „răpiri” în grup de ființe extraterestre

Imagine tematică a unei „răpiri” în grup de ființe extraterestre

Obişnuiam să-i adun pe copii în cerc şi organizam scurte sesiuni de terapie prin mişcare/muzică; acel tip de dans în cerc care are ca scop exprimarea fizică a sentimentelor. Muzica pe care ne mişcam era muzica folosită de mine în timpul meditaţiei şi pe care continuam să o ascult printr-un walkman. Ştiam că şi copiii puteau auzi muzica. Nu mai auziseră muzică până atunci. Melodia „Out of silence“ a lui Zanii a fost prima lor experienţă muzicală.

Nu simţeau nici un ritm. I-am rugat să se mişte uşor în înainte şi înapoi pe muzică. Nu ştiau cum să facă asta. Aşa că m-au privit şi, imediat, o cunoştinţă interioară şi-a făcut loc şi au reuşit să se balanseze puţin pe loc.

Apoi le-am cerut să-şi dea mâinile. Nu se mai ţinuseră niciodată de mâini. Nu se mai atinseseră niciodată. Bineînţeles că simţiseră un anumit contact fizic, dar nu o atingere directă, comunicativă, senzuală.  După încă puţină mişcare şi atingere a mâinilor am simţit că era de ajuns pentru toţi şi am plecat. Întors în lumea mea conştientă, am fost mişcat de experienţă. Aproape plângeam. Copiii mei aveau nevoie de atâta ajutor, iar eu mă simţeam atât de nepotrivit. Cine sunt eu să-i învăţ despre sentimente? Abia învăţ să simt propriile mele sentimente. Poate faptul că învăţ conştient mă face un bun profesor. Simţeam, însă, că aceşti copii aveau nevoie de un specialist, cineva care lucrase cu autişti. Ei nu erau autişti, ci doar ne-expuşi. Voiam să dau anunţ în ziar: „Caut terapeut de mişcare, dispus la deplasări, pentru copii înapoiaţi din punct de vedere emoţional“. Experienţa mea de 10 ani ca terapeut de agrement în camera de gardă a unui spital general nu părea adecvată acestei sarcini. Aveam totuşi câteva aptitudini de bază şi, deşi nu era perfect, era bine în lipsă de altceva.

A doua zi m-am întors. Am reluat cercul. Le-am cerut copiilor să se prezinte, pe rând, să-şi spună numele. Nu aveau nume. În cultura gray nu se folosesc nume. În conştiinţa lor de grup nu e nevoie de nume. Mi s-au comunicat următoarele:

„Aşa stau lucrurile: atunci când un robinet se strică, noi nu spunem cuiva să telefoneze instalatorului. Nu e nevoie de cineva pentru a chema pe altcineva, individ sau vreo ocupaţie. Aici, faptul că un robinet s-a stricat este pur şi simplu cunoscut, iar cei care se ocupă cu asta vin şi îl repară“.

Într-un fel, mi-am dat seama că totul este o afacere pentru ei. Nimănui nu i se mulţumeşte pentru un lucru bine făcut. Nicicând, în contactul meu cu extratereştrii, n-am văzut vreun zâmbet, n-am simţit că ar fi fericiţi. Nu se cânta, nu se murmura, nu se fluiera, nici măcar nu se înjura. Nimic. Toată lumea îşi vede de treabă.

În acea zi, în timp ce dansam, le-am cerut copiilor să se aplece şi să-şi atingă degetele de la picioare cu mâinile. Făcând aceasta, i-am întrebat cum se simt. Unul dintre ei a spus că îi era greaţă. M-am oprit şi m-am ridicat. Copilul nu ştia ce să facă; i-am spus să se ridice, să se aşeze şi să se relaxeze şi că senzaţia va dispărea în curând. Mi-am dat seama că nu ştia să identifice sentimentele, nu ştia ce să facă, nu ştia ce erau, de unde venea sau ce să facă pentru a le contracara.  Copilul nu ştia că îi era greaţă din cauză că se aplecase şi că, dacă avea să se ridice şi să se aşeze, avea să se simtă mai bine. Cred că nici unul dintre copii nu ar fi ştiut cum să acţioneze în condiţii similare.

Aşa că le-am vorbit despre sentimente. Le-am spus că sentimentele nu sunt rele sau bune, ele doar există. Reacţionăm în mod diferit la sentimente, putem chiar să le ignorăm, dar că asta nu prea este de folos. Chiar îşi ignoră, de multe ori, sentimentele, iar asta poate declanşa boli fizice şi/sau deficienţe psihice. Le-am spus că ar trebui cel puţin să-şi recunoască sentimentele, să fie sinceri faţă de ei înşişi şi abia apoi să hotărască ce e de făcut.

Mai târziu, după ce mă întorsesem la conştiinţa mea lumească, m-am dus să văd monumentul naţional Bandolier din nordul New Mexico-ului. Mă plimbam printre ruinele abandonate ale indienilor anasazi, când, brusc, mi s-a comunicat ceva foarte important. În mintea mea a apărut o imagine clară, completă a ceea ce fac extratereştrii şi care este finalitatea programului lor. A fost ca şi cum mi-ar fi strecurat un CD într-un CD-player din mintea mea. Asta este ceea ce am auzit:

„Ideea este următoarea. Copiii-hibrid vor popula Pământul odată cu anii 2020 sau 2030 sau cel puţin vor avea o experienţă fizică a acestuia. Până atunci, Pământul va fi un loc extrem de schimbat. Aceşti copii-hibrid sunt pregătiţi să locuiască în acest mediu nou, cu noua frecvenţă spirituală pe care o va  avea Pământul. Toate fiinţele de pe Pământ trebuie să se adapteze acestor schimbări şi să trăiască în armonie cu noua planetă. Toate organismele vii care trăiesc acum pe Pământ şi care nu se vor ridica la nivelul noilor condiţii mai evoluate din punct de vedere spiritual vor părăsi experienţa pământească“.

„Tu vei continua să exişti, dacă alegi asta, pentru că avem nevoie de tine şi de alţii ca tine pentru a-i ghida pe noii noştri descendenţi pe Pământ. Tu vei fi puntea dintre vechi şi nou, dintre planeta veche şi cea nouă, dintre Homo sapiens şi noul tip de gene. Cunoşti atât de bine oceanul de emoţii al poporului tău; acesta se va revărsa asemeni unui potop asupra nou-născuţilor. Îi poţi ajuta să se adapteze, să înţeleagă, să accepte şi să se integreze, să-i ajuţi în perioada de tranziţie“. Eram entuziasmat că luam parte la o asemenea misiune epică. Apoi am devenit îngrijorat. „Voi avea 80 de ani atunci“. M-am gândit că ar fi bine să găsesc o modalitate de a comprima timpul pentru a nu îmbătrâni şi a fi în formă să pot avea grijă de aceşti copii în 2030.

Apoi am simţit că sunt folosit. Trebuia să trec prin schimbări catastrofice ale Pământului pentru a putea fi „bunic“ al acestei rase noi de copii. Le-am transmis telepatic: „Eu cu ce mă aleg?“. Răspunsul a fost: „Te vom ajuta să supravieţuieşti schimbărilor de pe Pământ“. Deşi nu suna minunat, era raţional, aşa că am acceptat să fac parte din program în continuare.

În zilele următoare am început să cred că implicaţiile erau mai complexe decât ceea ce auzisem prin „CD-player“. Am început să dezvolt o explicaţie mai complexă a ceea ce voiau extratereştrii să facă. În primul rând, eram convins că nu aveau nevoie de spermatozoizi.

Fusese un truc. Îşi pot procura tone de la băncile de spermă sau o puteau produce în propriile laboratoare. Înşfăcatul spermei nu a fost decât o modalitate de a mă introduce în program. Aveau nevoie ca eu să ţin la aceşti copii. Aveau nevoie să simt că sunt un tată pentru aceşti copii. Mi-am dat seama, cu tristeţe, că aceşti copii nu erau ai mei. Erau ai lor. Gray-ii concepuseră un plan pentru a-şi prăsi propriii copii. Mi-am dat seama că, dacă voiam propriii copii, va trebui să-mi întemeiez o familie normală, ca orice alt Homo sapiens. Nu aveam de gând să-mi direcţionez nevoia de paterninate în programul de hrănire a sentimentelor creat de extratereştri. Ideea pierderii energiei sexuale mă frământa. Oare o păstrau pentru copii? Pe lângă sămânţă, era nevoie şi de pasiune pentru a face un copil? Poate că mi-au băut pasiunea ca pe un elixir. Poate că nu am reprezentat altceva decât o fărâmă gustoasă de „hrană pentru suflet“. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mai mult îmi displăcea.

Faptul că acei copii erau întotdeauna pregătiţi pentru venirea mea pe navă mă îngrijora. Oare eram conectat la un aparat video telepatic, „fiind un tată pentru copiii mei“, tată pe care gray-ii îl înregistrau şi îl puneau copiilor ori de câte ori aveau nevoie de o doză de atenţie paternă? M-am gândit la o femeie pe care am auzit-o vorbind la o conferinţă OZN despre faptul că era răpită în mod regulat, duminica, o dată la două săptămâni, dacă îmi amintesc bine. Şi ea simţea că avea un copil în spaţiu şi că era răpită pentru a-i oferi „dragoste de mamă“. Extratereştrii au conectat-o, chiar, la o maşinărie, iar ea se simţea secătuită de sentimentele materne şi credea că ei puteau să le înmagazineze. Acei extratereştri îl răpiseră chiar şi pe fiul său pentru a se juca alături de copiii hibrid, dar că acesta nu voia să meargă, copiiilor acelora neplăcându-le jocurile lui.

Poate că extratereştrii m-au conectat, făcându-mă să cred că sunt special, în timp ce îmi furau pasiunea şi mă violau. Poate că sufeream de sindromul Stockholm. Răpitorii mei extratereştri m-au determinat să cred că ei sunt personajele pozitive şi că eu îi ajut. „Nu aveţi sentimente? Ce păcat! Ce pot face să vă ajut?“. Poate că nu sunt nimic mai mult decăt nişte hoţi interplanetari foarte inteligenţi. Totuşi, m-am mai întors o dată pe navă pentru că îmi păsa de copii. În timp ce ne aşezam în cerc, m-am întrebat: „Pot vedea trăsături specifice ale copiilor? Cum arată? Pot vedea ce păr au?“.

Am observat că nu ştiam dacă aveau păr sau nu. Mi-am dat seama că nu puteam deosebi trăsături. Nu ştiam dacă erau băieţi sau fete. Într-un fel, eram limitat la a vedea numai ceea ce auzisem din cărţi sau de la alţii care fuseseră răpiţi. Simţeam ca şi cum aş fi trăit o experinţă de imagistică dirijată, că nu era „cu adevărat reală“. Simţeam că era o înscenare. Mă simţeam folosit, am început să ţip la gray-ii adulţi. Ei păreau a fi „mânuitorii“ mei.

M-am grăbit să ies

După câteva zile, furia mi-a trecut şi am început să mă gândesc din nou la tot ce se întâmplase. Atunci când eram mânios, nu voiam să mă gândesc sub nici o formă la extratereştri. Apoi, într-o zi, mi-am dat seama că exista posibilitatea să am un implant. Poate chiar două. Era doar un gând.

Pe interiorul antebraţului stâng am o umflătură aspră, imediat sub piele. Îmi aduc aminte că am observat-o într-o dimineaţă, la 20 de ani. Ştiu că mi-am spus: „Hei! Ce caută asta aici?“. La început, am crezut că e un coş şi am încercat să-l strâng, dar nu am reuşit niciodată. În următorii 20 de ani, umflătura, culoarea şi locaţia ei au rămas aceleaşi.

Apoi mi-am amintit cum, acum câţiva ani, în timp ce mă scărpinam la ceafă, am dat peste o altă mică umflătură în spatele urechii, lângă osul temporal. Din nou, am crezut că e un coş şi am încercat să-l storc. Din nou, fără rezultat. Pe parcursul ultimelor luni, am început să simt dureri intense ale muşchilor din zona umflăturii. Realizând că exista posibilitatea să am două implanturi, am început să mă supăr. Una e să fii răpit în mijlocul nopţii pentru o oră sau două, dar e cu totul nefast să fi monitorizat 24 de ore pe zi. E ca şi cum ai fi violat şi ar trebui să trăieşti zilnic cu urma violatorului pe corp.

E amuzant, totuşi, că nu sunt sigur că vreau să scap de implanturi. Nu ştiu dacă vreau să renunţ la oportunitatea de a fi „foarte special“. Presupunând că voi avea nevoie ca extratereştrii să-mi salveze viaţa, de unde aveau să ştie că sunt în pericol?

Sunt într-o adevărată dilemă legată de stăpânirea propriei persoane. E foarte important pentru mine a fi propriul meu stăpân, independent şi sigur  pe mine. Cum pot împăca asta cu faptul că permit cuiva să implanteze chestii în mine şi să mă înhaţe fără avertizare sau chiar fără a fi invitaţi? Nu pot; ceva va trebui cedat. De ce scriu toate astea? Poate că e o încercare de a trece de la împlinirea nevoii mele de a fi special, de la a fi tatăl unor copii extratereştri la aceea de a deveni un povestitor scandalos. Am început să visez că spun această poveste în cadrul unor talk-show-uri televizate. De multe ori, simt că nu fac altceva decât să trec de la o dependenţă la alta. În loc de a face parte dintr-un grup al celor răpiţi, poate că ar trebui să mă înscriu la alcoolicii anonimi pentru oamenii care simt nevoia de a se îmbăta din sentimentul  de specialitate. Poate că o voi publica. Mă întreb dacă are rost să o împărtăşesc, dacă are destulă importanţă. Cu siguranţă că valoarea lucrării psihologice la care am fost supus diferă de cea a oricărei alte răpiri despre care am citit. Mai mult, nu ştiu de nicio altă persoană răpită care să fi încercat să-şi recontacteze în mod conştient răpitorii. Într-un fel, simt că povestea mea ar putea fi o piesă importantă, asemeni multor altor astfel de piese, în înţelegerea puzzle-ului despre OZN-uri. Scriind aceasta, am un sentiment puternic şi clar legat de înăsprirea relaţiei mele cu extratereştrii. Mă simt mai apropiat de decizia de a-mi examina implanturile şi a le îndepărta dacă sunt, într-adevăr, implanturi. Dorinţa de a fi propriul stăpân devine mai puternică decât nevoia de a mă simţi special.

Anunțuri

One Response to Copii extratereştri

  1. Reblogged this on detoatepentrutoti2016.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: