Baze OZN subterane naziste în peşterile de gheaţă de la Poli


Expediția germană

MS Schabenland

By Tim R. Swartz

Primele manifestări ale interesului şi cercetărilor Germaniei în Antarctica sau regiunea polară sudică au început în 1873, când Sir Edward Dallman, în numele nou-fondatei Societăţi Germane de Cercetări Polare, a descoperit noi rute către Antarctica cu ajutorul vaporului său Gronland. Explorând regiunile polare, germanii au dat dovadă de un spirit inovativ pentru că Gronland a fost primul vapor cu aburi care a ajuns pe ţărmurile Antarcticii. În următorii 60 de ani au mai avut loc încă două expediţii, duse la capăt în 1910 de Wilhem Filchner, cu vaporul său Deutschland, şi în 1925 de vaporul construit special pentru expediţii polare numit Meteor, sub comanda dr. Albert Merz. În anii premergători celui de-al Doilea Război Mondial, germanii au pretins părţi din Antarctica pe măsură ce dorinţa lor de a avea baze în acea regiune creştea. În acele vremuri, pretinderea teritoriilor antarctice făcută pe motive militare părea cea mai bună opţiune. Hitler însuşi era nerăbdător să pună piciorul în Antarctica, pentru că astfel de pretenţii puteau fi utilizate în propaganda naţional-socialistă în scopul de a demonstra „superputerea” Germaniei. Pe de altă parte, din motive politice, trebuia să fie evitată Alianţa. Germania nu era în întregime pregătită pentru război în acele momente. De fapt, Lufthansa a pus la punct ideea unei expediţii semicivile împreună cu personalul companiei sale aeriene. Comanda acestei acţiuni a fost încredinţată căpitanului Alfred Ritscher, un experimentat explorator polar, care condusese deja câteva expediţii la Polul Nord, dovedind curaj, dar şi aptitudini deosebite în situaţii critice.

Avionul selectat în scopul acesta a fost MS SCHABENLAND, un cargou german pus în funcţiune încă din 1934 pentru transportul poştei peste Atlantic. MS SCHABELAND a părăsit Portul Hamburg în 17 decembrie 1938, îndreptându-se spre Antarctica pe o rută precisă, planificată, şi a ancorat pe gheaţă în 1 ianuarie 1939. În următoarele săptămâni, avioanele PASAT şi BOREAS au executat 15 zboruri, acoperind o suprafaţă de 600.000 de kilometri pătraţi şi au făcut mai mult de 11.000 de fotografii ale zonei. Aproape jumătate din întreaga regiune antarctică a fost „scanată” în felul acesta, realizându-se astfel, pentru prima dată, documente ale pretinselor teritorii germane. Pentru a duce înapoi în bătrâna Europă aceste dovezi, două avioane au lansat câteva sute de drapele special făcute pentru Pol, având însemnele expediţiei împreună cu svastica. Întregul teritoriu a fost numit Neueschwabenland.

În 1938, cu mult timp înainte de terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, naziştii au continuat să facă numeroase expediţii în regiunea Queen Maud din Antarctica. Un continuu val de expediţii a început să plece din Africa de Sud. Peste 230.000 de mile pătrate ale continentului îngheţat au fost cartografiate din aer şi germanii au descoperit vaste regiuni care, în mod surprinzător, nu aveau gheaţă, ba, mai mult, aveau lacuri cu apă caldă. A fost descoperită o cavernă din interiorul unui gheţar ce se întindea pe 30 de mile până la un lac geotermal cu apă fierbinte. Diverse echipe de oameni de ştiinţă au fost aduse în zonă, ele incluzând vânători, zoologi, botanişti, micologişti, biologi marini, ornitologi şi mulţi alţii. Numeroase departamente ale Guvernului german au dezvoltat programe „Top Secret”.

După ce toate datele au fost adunate, s-au trimis în zonă echipe de constructori subterani. Acestea au ajuns acolo la bordul marilor vapoare transportatoare atât civile, cât şi militare şi mai ales la bordul submarinelor. Transportatoarele ce plecau din porturile Africii de Sud erau protejate de o flotilă de submarine ucigaşe şi vapoare militare. Aceasta poate să fie explicaţia intensei activităţi naziste desfăşurate în Africa de nord şi de sud. Fiecare vapor care se apropia de rutele germane dintre Africa de Sud şi Antarctica erau distruse de submarinele germane pentru a proteja „Secretul”. După ce toate materialele au fost duse în zona Antarcticii, oameni de ştiinţă VIP au început să apară însoţiţi de o echipă „SS” extrem de specializată şi antrenată. Construcţia şi proiectele secrete din Antarctica au continuat de-a lungul întregului război. Chiar înainte de terminarea acestuia, două divizii germane de U-Boats, U-530 şi U-977, au fost lansate dintr-un port aflat la Marea Baltică. Se spune că acestea aveau la bord membri ai echipelor de cercetare din domeniul discurilor antigravitaţie şi al celor mai avansate descoperiri din această zonă făcute de germani.

Fabrici subterane

Fabrică subterană din Munții Harz

Ei luaseră schiţe şi documente ale celor mai de vârf designuri pentru discurile zburătoare şi mai ales cele ale unor gigantice complexuri subterane ce fuseseră realizate în fabricile subterane de la Nord Hausen din Munţii Harz. Cele două U-boats-uri au ajuns în noile teritorii ale Neueschwabenland, unde a fost descărcată „încărcătura” lor secretă. În 10 iulie 1945, cu mai mult de două luni după sfârşitul războiului, submarinul german U-S30 s-a predat autorităţilor argentiniene. Comandantul lui era Otto Vermoutt. Submarinul avea o echipă formată din 54 de oameni (o echipă normală a unui submarin cuprinde doar 18 oameni) şi o încărcătură ce consta în 540 de containere pline cu ţigări şi o neobişnuit de mare cantitate de mâncare. Comandantul avea 25 de ani, ofiţerul secund 22 de ani, iar media de vârstă a întregii echipe era de 25 ani, excepţie făcând un singur om, care avea 32 de ani. Aceasta era o ciudat de tânără echipă, iar când au fost interogaţi, ei au mărturisit că nu aveau nici o rudă apropiată. Echipa acestui U-boat a fost interogată de agenţi ai serviciilor secrete americane ce bănuiau existenţa unei baze antarctice. Orice au încercat să spună soldaţii nazişti, americanii nu au fost convinşi.

Cei din Antarctica căzuseră în disperare după sfârşitul războiului şi ştiau că era inevitabilă o confruntare. S-a depus un foarte mare efort în dezvoltarea proiectelor de arme secrete ce urmau să apere noul lor imperiu, care, fără îndoială, fusese construit cu ajutorul a nenumăraţi sclavi luaţi din lagărele de concentrare ale Europei. Cel mai mare oraş-bază militară din Antarctica a devenit cunoscut sub numele de Noul Berlin sau sub numele de cod „Baza 211”.

Hitler: Viu sau mort?
Odată cu începutul anilor ’50 au început să apară zvonuri în presa internaţională cum că Hitler reuşise să scape şi să ajungă într-o bază nazistă secretă situată la Polul Sud. În 1952, Dwight D. Eisenhower spunea: „N-am reuşit să punem mâna nici pe cea mai mică dovadă a morţii lui Hitler. Mulţi oameni cred că Hitler a reuşit să scape din Berlin”. Când preşedintele Truman l-a întrebat, în cadrul conferinţei de la Postam în 1945, pe Stalin dacă „Hitler a murit sau nu”, acesta din urmă a răspuns direct: „Nu!”. Ofiţerul suprem al lui Stalin, mareşalul Zhukov, ale cărui trupe au fost cele care ocupaseră Berlinul, a mărturisit în urma unei investigaţii amănunţite, în 1945: „Nu am găsit nici un cadavru care să fie al lui Hitler”.

Şeful american al completului de judecată de la Nurenberg, Thomas J. Dodd, spunea: „Nimeni nu poate să spună că Hitler a murit”. Gen.-mr. Floyd Parks, care a fost comandantul general al zonei americane în Berlin, a declarat public că era prezent atunci când mareşalul Zhukov a descris intrarea trupelor sale în Berlin, spunând că era convins de faptul că Hitler reuşise să scape. Gen.-lt. Bedell Smith, şeful de personal al gen. Einsenhower în cadrul invaziei europene şi mai târziu director al CIA, a declarat public în 12 octombrie 1945: „Nici o fiinţă umană nu poate să afirme cu siguranţă că Hitler a murit”.

Colonelul W.J. Heimlich, fostul şef al serviciilor secrete americane la Berlin, a spus că era însărcinat să afle ce s-a întâmplat cu Hitler şi că după o investigaţie extrem de amănunţită a redactat raportul său în care stipula: „Nu există nici o evidenţă în afara zvonurilor care să susţină teroria sinuciderii lui Hitler”. El a mai spus, de asemenea, că „pe baza unor astfel de evidenţe nici o companie de asigurări din America nu ar ar lua în considerare vreo pretenţie în ceea ce-l priveşte pe Hitler”.

Judecătorul de la Nurenberg, Michael Mussmanno, spune în cartea sa, „Zece zile ca să mori”, că „Rusia trebuie să accepte vina de a-l fi lăsat în viaţă pe Hitler în mai 1945”. Mussmanno a mai mărturisit că i-a intervievat pe chelnerul, pe valetul, şoferul, cele două secretare şi piloţii lui Hitler şi toţi au confirmat că acesta din urmă se sinucisese. Mussmanno a mai declarat că la urma-urmei nu se putea ca toţi aceştia să fi pus la punct o aceeaşi poveste cu detalii perfecte şi fără nici o scăpare, aşa că a fost convins că personalul lui Hitler spunea adevărul despre sinuciderea acestuia.

Fostul secretar de stat Jimmy Byrnes scrie în cartea sa, „Sincer vorbind”: „Eram la conferinţa Celor Patru, de la Postdam, când Stalin s-a ridicat din scaun pentru a ciocni paharul cu mine într-un mod foarte prietenos”. L-am întrebat: „Mareşale Stalin, ce credeţi despre moartea lui Hitler?”. Stalin mi-a răspuns: „Nu este mort. A reuşit să evadeze ori în Spania, ori în Argentina”.

În septembrie 1948, un număr al revistei numite „Întregul adevăr” a publicat un articol pe prima pagină, „Hitler este viu sau mort?”, cu subtitlul: „Vă prezentăm sumarul concluziilor unei investigaţii exhaustive de-a lungul a trei ani, împreună cu motivele ce susţin părerea că Adolf Hitler este viu şi că a planificat în secret cea mai mare înşelăciune a tuturor timpurilor”. Un alt articol din noiembrie 1949 spune că „Naziştii s-au retras sub Pământ în 16 mai 1943!” şi detaliază o întâlnire ce a avut loc la rezidenţa lui Krupp von Bohlen – Halbach, preşedintele I.G. Farben, întâlnire ce planifica cel de-al Treilea Război Mondial.

Un alt articol publicat în august 1952, intitulat „Hitler nu a murit”, avea ca subtitlu următoarele: „Falsa sinucidere a lui Hitler în buncărul său din Berlin este dezvăluită acum drept cea mai mare înşelăciune a istoriei!”. Au ieşit la suprafaţă dovezi solide ce spun că Hitler nu a murit – avem aici dovada faptului că Hitler este în viaţă, conducându-i azi pe nazişti din subteran! Numărul din iunie 1952 al revistei „Întregul adevăr” stipulează: „Hitler ar putea să fie în viaţă”. Articolul spune: „Acum noi fapte doveditoare ies la lumină. Se ştie acum că, în 1940, naziştii au început să adune tractoare, avioane, sănii şi tot felul de maşini şi materiale în regiunile Polului Sud, unde, în următorii 4 ani, tehnicieni nazişti au construit pe aproape necunoscutul continent Antarctica Shangrala Fuhrerului, un nou Berchtesgaden”. Articolul mai spunea: „Ei au scobit un munte întreg, au construit un întreg nou refugiu camuflat într-o ascunzătoare montană”. Continentul descoperit recent este mai mare decât Europa, aflat la o distanţă de 5.600 mile marine de Africa, 1.900 mile marine de vârful sudic al Americii de Sud şi la 4.800 mile marine de Australia. Nu are o suprafaţă acoperită în întregime de gheaţă, ci este un continent cu câmpii, văi şi munţi ce au o înălţime de peste 15.000 de picioare. Temperatura din interior este aproape de 0 grade şi niciodată nu scade mai jos de -20… -30 de grade în timpul iernii. Cu alte cuvinte, nu este mai frig decât în Dakota de Nord sau Canada.

Revista „Bonjour”, Gazeta Poliţiei şi ziarul parizian „Le Monde” au avut toate articole despre ascunzătoarea de la Polul Sud a lui Hitler. Amiralul Doenitz stipula în 1943: „Flota de submarine germane a creat pentru Fuhrer un paradis pământesc şi o invincibilă fortăreaţă în altă parte a lumii” Cu toate că el nu a specificat unde se afla exact această locaţie, revista „Bonjour” a subliniat faptul că, în 1940, inginerii nazişti au început construcţia unor clădiri ce trebuiau să reziste la temperaturi de -60 de grade Celsius. În 1981, Donald Mekale scrie cartea „Hitler: Mitul supravieţuirii” pentru a încerca să răspundă întrebărilor legate de ceea ce se întâmplase cu Hitler. Introducerea acestuia spune: „În această carte, un mare istoric examinează cele mai persistente şi neelucidate mistere ale Erei Postbelice, încercând să dezvăluie direcţia în care acestea duc cercetările”.

Documentare TV recente încă mai pretind: „În sfârşit, o dată pentru totdeauna această poveste este reală!” despre ceea ce s-a întâmplat cu Hitler, cu toate că acestea nu răspund, cu adevărat, tuturor întrebărilor. O emisiune numită „Ce s-a întâmplat cu adevărat cu Adolf Hitler”, după ce a investigat numeroase poveşti, sfârşeşte prin a spune că  în ciuda Glasnostului şi noua libertate de a accesa dosarele ruseşti, paginile despre Hitler rămân în continuare cele mai clasificate documente ale sovietelor.

Numărul din 18 ianuarie 1948 al „Jurnalul ilustrat al Santiago”, Chile, spune: „În 30 aprilie 1945, Berlinul era în cădere liberă, dar aceasta s-a simţit foarte puţin la cartierul general al forţelor aeriene. La ora 04.15 PM, un avion JU-52 a aterizat, debarcând trupe SS venite direct de la Rechlm pentru apărarea Berlinului, toţi fiind tineri, neavând mai mult de 18 ani”. Ziaristul spunea: „Trăgătorul acestui avion era un inginer pe care-l cunoşteam de multă vreme şi pe care îl rugasem să mă ajute să scap de serviciul militar. S-a urcat în avion şi a părăsit Berlinul cât mai repede posibil. În timpul intervalului de alimentare cu carburant a primit deodată un ghiont în coaste de la operatorul său radio ce îi atrăgea atenţia într-o anumită direcţie. La aproape 100, 120 de metri depărtare se afla un avion ARADO 234, lângă care l-au văzut atât el, cât şi operatorul său radio pe comandantul lor suprem, Adolf Hitler, îmbrăcat într-o uniformă de camuflaj şi gesticulând puternic în faţa unor membri ai partidului care în mod evident îl însoţiseră pentru ultima oară. Timp de aproape 10 minute, cât a durat alimentarea avionului lor, cei doi oameni au fost martorii acestei scene. În jurul orei 04.30 PM, avionul lor s-a ridicat din nou în aer. Au fost foarte uimiţi să audă mai apoi, în cadrul emisiunii de ştiri de la miezul nopţii, că Hitler se sinucisese în urmă cu 7 ore şi jumătate”.

În cadrul unei emisiuni a televiziunii naţionale canadiene, numită „Aşa cum se întâmplă” din 17 septembrie 1974, la ora 07.15 PM, dr. Ryder Saguenay, profesor chirurg de la Facultatea de Stomatologie din cadrul Universităţii California, Los Angeles, a spus că Hitler a dat ordin ca un avions special să plece din Berlin cu toate fişele medicale şi stomatologice, în special cu radiografiile tuturor naziştilor din conducere, către o destinaţie necunoscută. El spunea că documentele stomatologice folosite pentru identificarea cadavrului lui Hitler au fost practic „amintirea” unui asistent stomatolog care a dispărut mai apoi, nefiind niciodată găsit.

Un editorial al ziarului „Zig-Zag” din Santiago de Chile, numărul din 16 ianuarie 1948, spune că, în 30 aprilie 1945, comandorul Peter Baumgart l-a luat pe Adolf Hitler şi soţia sa, Eva Brown, împreună cu câţiva prieteni loiali de pe Aeroportul Tempeffiof şi i-a dus la Tondern, în Danemarca. De aici, ei au luat un alt avion către Kristiansund, Norvegia, de unde s-au alăturat unui convoi de submarine. Scriitorul Michael Bar-Zohar spune în cartea sa, „Răzbunătorii”, la pagina 99: „În 1943, amiralul Doenitz a declarat: «Flota germană de submarine U-Boat este mândră pentru faptul că a reuşit să creeze un paradis pământesc, o fortăreaţă invincibilă pentru Fuhrer-ul nostru, undeva în lume», nu a spus în ce parte anume a lumii exista aceasta, dar este cât se poate de evident că era în America de Sud”.

Scriitorul german Ernst Zundel, folosind pseudonimul „Mattern Friedrich”, mărturiseşte că amiralul Doenitz a spus în 1944, în faţa unei clase de absolvenţi ai Academiei Navale din Kiel: „Marina germană încă mai are de jucat un rol măreţ în viitor. Marina germană cunoaşte toate ascunzătorile din care, la nevoie, să-l preia pe Fuhrer, locuri în care el poate în perfectă tăcere să pună la punct ultimele măsuri”.

Ziarul „France Soir” face următoarea declaraţie: „La aproape un an şi jumătate după încetarea ostilităţilor din Europa, balenierul islandez «Juliana» a fost oprit de un imens submarin german U-Boat. «Juliana» se afla în regiunea antarctică, în jurul insulelor Malvine (acum Falkland), când un submarin german a ieşit la suprafaţă şi a arborat steagul oficial de doliu german, cel roşu cu margini negre. Comandantul submarinului a abordat baleniera, urcând la bord pentru a-l ruga pe căpitanul Hecla să-i dea o parte din proviziile sale. Cererea a fost făcută cu un ton clar de comandă, în faţa căreia orice rezistenţă n-ar fi fost o mişcare înţeleaptă. Ofiţerul german vorbea o engleză corectă şi a plătit pentru provizii în dolari americani, dându-i un bonus de 10 dolari căpitanului islandez pentru fiecare membru al balenierei. În timp ce proviziile erau transportate la submarin, comandantul acestuia i-a spus căpitanului Hecla locul exact unde se afla o familie întreagă de balene. Mai târziu, «Juliana» a găsit, într-adevăr, acea familie de balene”.

Războiul secret al amiralului Byrd în Antarctica
În 1946, baza secretă din Antarctica, Noul Berlin, începea să-şi facă vizibilă prezenţa prin intermediul incursiunilor în spaţiul aerian al Statelor Unite şi al Uniunii Sovietice. Aceste incursiuni erau făcute de nazişti cu ajutorul avansatei lor tehnologii a discurilor zburătoare. Versiuni îmbunătăţite şi noi ale Kugelblitz puteau acum să zboare la viteze supersonice în orice parte a planetei. Mesajul naziştilor către vechii lor duşmani era clar: „Putem să zburăm în spaţiile voastre aeriene oricând dorim. Nimic nu ne poate opri”. În decembrie 1947, amiralul Richard R. Byrd a condus o armată de 4.000 de soldaţi din Statele Unite, Marea Britanie şi Australia în cadrul unei invazii a Antarcticii. Această operaţiune se numea Highjump (Marea săritură). Soldaţii au fost conduşi de vasul de comandă a lui Byrd, spărgătorul de gheaţă numit „Vântul nordului”, la care se alătura vasul „Pine Island”, distrugătorul „Brownsen”, avionul cargo „Marea Filipinelor”, submarinul american „Sennet”, care trebuia să asigure suportul celorlalte vase de război „Yankee” şi „Merrik”. Tot aici mai erau Portavionul „Curritck” şi distrugătorul „Henderson”.

Numărul din 5 martie 1944 al ziarului „El Mercuno” din Santiago de Chile, a publicat articolul cu titlul „Pe vârful Muntelui Olimpus din mările îndepărtate”, care cita dintr-un interviu realizat de Lee van Affa cu amiralul Byrd: „Amiralul Byrd ne-a declarat astăzi că era imperativ necesar ca Statele Unite să iniţieze imediat măsuri de apărare împotriva regiunilor ostile. Amiralul mărturiseşte că nu voia să înspăimânte pe nimeni în mod gratuit, dar este o realitate amară posibilitatea ca, în cazul unui nou război, Statele Unite să fie atacate de obiecte zburătoare ce pot zbura de la un pol la altul la viteze incredibile. Amiralul Byrd a reiterat acelaşi punct de vedere ce reieşea din informaţiile sale personale adunate de la Polul Nord şi Sud în timpul unei conferinţe de presă ce s-a ţinut la International News Service”.

Singura declaraţie oficială făcută privitor la scopul unei forţe armate era în legătură cu nevoia de a testa „noi materiale în condiţiile extreme din Antarctica”. Acţiunea armată a început din cadrul bazelor americane aflate în Marea Ross, după care s-a mutat pe coasta vestică a Antarcticii, îndreptându-se către coasta nordică a Antarcticii, acolo unde se afla Neueschschwabenland. Operaţiunea a fost planificată şi echipată pentru o durată de 6-8 luni, dar a fost oprită în februarie 1947. În mod oficial, expediţia a fost declarată un mare succes din cauză că a reliefat noi amănunte despre utilizarea echipamentului militar în condiţii extreme.

Cu toate că întreaga expediţie nu a durat decât 8 săptămâni, anumite surse pretind că bătălia efectivă, ce a avut loc odată ce forţele lui Byrd au fost dispersate în trei mari grupe pe continentul Antarctica, a durat doar 3 săptămâni, datorită faptului că au întâlnit o puternică rezistenţă din partea discurilor zburătoare naziste. Un lucru pe care amiralul Byrd l-a declarat în conferinţa de presă ce a avut loc după înfrângerea sa în Antarctica a fost faptul că acest continent ar trebui să fie înconjurat „de un zid de dispozitive de apărare din moment ce se constituie în ultima linie de apărare a Americii”.

Când Byrd s-a întors în Statele Unite, el a fost internat în spital şi nu i s-a mai permis deloc să ţină alte conferinţe de presă. Se spune că amiralul Byrd s-a dus foarte mânios la preşedinte şi la şefii de stat major, cerându-le chiar să transforme Antarctica într-o zonă de teste termonucleare. Răspunsul Statelor Unite a fost retragerea din Antarctica pentru aproape 10 ani.

În martie 1955, lui Byrd i s-a dat comanda operaţiunii „Deepfreeze”, ce era parte din expediţia de explorare a Antarcticii „Anul Geofizic Internaţional” (1957-1958). Atât Rusia sovietică, cât şi Statele Unite au încercuit polii cu baze de apărare şi detectare, lăsând între acestea un aşa-numit „no-man’s land” (tărâm al nimănui), unde nimeni nu trăia. Sau se poate ca americanii să pretindă că se apără de ruşi, iar ruşii de americani, când, de fapt, ambele ţări erau înspăimântate de ceea ce se afla între ele: ultimul batalion nazist?

Un comando „multinațional”... pentru anihilarea nazistă?

Un comando „multinațional”… pentru anihilarea nazistă?

De atunci încoace au apărut zvonuri despre germani care falsificau dolari americani, ceea ce poate să fie explicaţia faptului că naziştii foloseau banii americanilor. Naziştii din mijlocul bazei lor antarctice, despre care se spune că este adevărata putere în spatele Noii Ordini Mondiale, au început să se infiltreze, încet, încet, în Argentina, Chile… şi până sus în Statele Unite.

O posibilă intrare spre Baza 211?

O posibilă intrare spre Baza 211?

Grupul secret a cumpărat imense suprafeţe de teren şi a şters de pe faţa pământului întregi corporaţii. Ei au investit, de asemenea, atât în mari firme germane, cât şi din alte ţări, plănuind să se reîntoarcă în lumea civilizată. Au folosit comorile Germaniei, comorile capturate de la alte popoare, au contrafăcut valuta americană, tipărind-o pe matriţe reale primite de ruşi şi capturate de germani. Elita nazistă a început să îndeplinească din umbră ceea ce n-au reuşit să facă cu forţa în timpul Primului şi celui de-al Doilea Război Mondial, angajându-se într-o luptă economică cu America de Nord şi de Sud din interiorul imperiului lor subteran aflat în Antarctica, având  ajutorul aliaţilor lor din CIA/NSA.

Anii ’40 şi ’50 i-au petrecut punându-şi agenţii lor în poziţie şi refăcând reţeaua lor principală de clienţi europeni industriali cu ajutorul banilor americani. La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Nelson Rockefeller se spune că a adus ilegal din Germania în Statele Unite aproape 3.000 de oficiali ai Partidului Nazist. Astăzi, se crede că sunt aproape 1,6 milioane de nazişti în Statele Unite, dintre care mulţi aflaţi în poziţii înalte în interiorul guvernului şi a marilor corporaţii. În mod incredibil, aceşti nazişti încearcă să pună la punct cel de-al Patrulea Reich, continuând planul de 100 de ani al lui Adolf Hitler, prin care intenţiona să elimine, în cele din urmă, toţi „non-arienii”, „disidenţii” şi „indezirabilii”.

Primii paşi în răsturnarea americană s-au făcut în anul 1960 prin intermediul câtorva dintre cei mai importanţi agenţi ai Grupului. Earl Warren şi L.B.J, care erau asistenţii lui J. Edgard Hoover şi ai altora. Se pare că şeful Curţii Supreme de Justiţie, Warren, era un agent fără voie. Grupul l-a forţat să participe la muşamalizarea afacerii J.F.K. şi l-a planul de alterare a structurii sociale a Statelor Unite, pentru că „aveau ceva” despre el. Unul dintre primele lucruri pe care l-a făcut Grupul a fost să-şi protejeze operaţiunile sub acoperire cu ajutorul „specialităţii” lui Reinhard Gehlen – membru al serviciilor secrete naziste, aceea de a distrage atenţia către „ameninţarea roşie”.

Anunțuri

2 Responses to Baze OZN subterane naziste în peşterile de gheaţă de la Poli

  1. Filip Danila says:

    http://aboutthepyramids.wordpress.com/

    sper ca e destul de explicit.

  2. Pingback: Baza 211 a naziștilor din Antarctica | Lupul Dacic

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: