Hitler, naziștii și… teoria Pământului gol


Capitala Lumii subpământene Agharta - foto tematic

By dr. Emil Străinu

Declar că Pământul este gol înăuntru şi locuibil în interior. El conţine mai multe sfere solide,
concentrice, aşezate una lângă alta, şi este deschis la pol, între 12 şi 16 grade latitudine.
Mă angajez să demonstrez realitatea a ceea ce afirm şi sunt gata să explorez interiorul Pământului
dacă lumea acceptă să mă ajute spre a întreprinde acest lucru. 

(SYMNES CLEVES, Fost căpitan de infanterie în Ohio)

În ultimii 100 de ani au fost făcute multe afirmaţii astronomice bizare de către unii oameni care se considerau ei înşişi ,,filozofi” sau ,,reformatori”. Aceste ,,fantezii astronomice” diferă de erorile astronomilor profesionişti prin faptul că erau produse ca teorii sau ipoteze ce ar putea fi eliminate sau modificate prin descoperiri noi.O altă caracteristică a acestor fantezii este faptul că autorii se adresau, invariabil, publicului larg, în loc să se prezinte forurilor competente să judece o nouă ipoteză, adică oamenilor de ştiinţă din domeniul respectiv. O ultimă caracteristică este lipsa, uşor de recunoscut, a cunoştinţelor astronomice (mai ales a celor din domeniul fizicii şi matematicii).

Doctrina pământului gol în interior s-a născut în America, la începutul secolului al XIX-lea. Ea fusese iniţiată printr-o scrisoare publică de fostul căpitan al armatei americane John Cleves Symnes, care a trimis-o tuturor membrilor Congresului, guvernatorilor celor zece state existente pe atunci, unor societăţi savante şi unor oameni cunoscuţi.

Imaginea Pământului descrisă de Symnes
Dacă totul în lume era gol pe dinăuntru, oasele, firele de păr, tulpinile plantelor, şi planetele erau la fel. Imaginea Pământului lui Symnes era cea a unui strat gol în interior, cu o grosime de la 1.000 la 1.500 de mile, având două largi deschideri circulare la poli, pe care fostul căpitan le numea ,,margini”. Deşi circulare şi paralele între ele, ,,marginile” nu erau concentrate pe poli: o dreaptă care unea centrele celor două margini făcea cu axa Pământului un unghi de 12 grade, deoarece polii nu erau în centrele marginilor, graniţele lor erau aşezate la diferite latitudini, în locuri diferite. Marginea nordică, largă de 2.000 de mile, se afla mai sus deasupra Europei, pe arhipelagul Svalbard.

Prin urmare, marginea era, la latitudinea ei cea mai joasă, în Siberia nord-estică, astfel încât o expediţie spre interiorul Pământului şi-ar fi atins cel mai convenabil ţelul deplasându-se mai întâi spre estul Siberiei. Cât despre marginea sudică, aceasta era mai mare, având un diametru de circa 3.000 de mile; una dintre dovezile existenţei sale erau tocmai norii lui Magellan. Aceştia erau lumina solară reflectată de gheaţa marginii văzută de căpitanii care s-au apropiat de ea, de cealaltă parte, fără a şti, desigur, acest lucru.

La scrisoarea de care aminteam mai sus erau anexate două documente: primul era anunţul apariţiei unei viitoare cărţi (care nu a apărut niciodată, de altfel), iar cel de-al doilea, un certificat de sănătate psihică!
Symnes a folosit timpul dintre anii 1818 (când expediase scrisorile) şi anul când încetează din viaţă ţinând conferinţe despre teoria sa. Deşi vorbea mai mult despre Pământ şi despre minunile ce s-ar putea găsi în interiorul său, el susţinea că şi celelalte planete trebuie să fie construite după acelaşi plan, deoarece sferele goale, concentrice, ar fi fost forma naturală pe care materia o ia de la sine. Este un fapt istoric că guvernul de atunci al Rusiei, care se gândea la organizarea unei expediţii în Siberia răsăriteană, i-a oferit lui Symnes un post în cadrul viitoarei expediţii. Americanul a murit însă înainte ca expediţia să fie organizată şi se pare că planul a fost abandonat şi din alte motive.

În 1870, un alt american, Cyrus Rees Teed, de profesie medic, declară, la rândul său, că Pământul este gol înăuntru. Teed era un spirit de mare erudiţie, specializat în studiul literaturii alchimice. După cum declară în 1869, pe când lucra în laborator şi medita la cartea lui Isaia, avusese o iluminare: înţelesese că locuim nu PE Pământ, ci ÎN interiorul lui. Această viziune dădea credit unor vechi legende, aşa încât nu i-a fost greu să întemeieze o nouă religie numită Koreshism.
,,Soarele, Luna, planetele şi stelele nu sunt corpuri mari, precum s-a crezut până acum, ci nişte focalizări ale forţei…”, susţinea Teed, care a decedat în 1908, după ce a anunţat că nu-i va intra cadavrul în putrefacţie. După numai două zile însă, adepţii lui au trebuit să îl îngroape. Această idee a Pământului gol în interior se leagă de o tradiţie ce poate fi regăsită în toate epocile şi pretutindeni.

Incredibila teorie a lui Horbinger
Cu milioane de ani în urmă, în constelaţia Columna, aşa cum o vedem din poziţia noastră actuală în spaţiu, exista o enormă stea roşie, stea-mamă. Diametrul ei era de ordinul a 350 milioane de mile, iar densitatea sa era egală cu 10, astfel încât masa stelei-mamă era de cel puţin 300 de milioane de ori mai mare decât masa soarelui nostru.

O enormă stea moartă, formată din apă îngheţată, se apropia încet de ea. Aceasta avea dimensiuni mai ,,reduse”, fiind, pentru a vă face o idee, de 40.000 de ori mai masivă decât Soarele nostru, şi a lovit steaua-mamă într-o cădere verticală. Frecându-se de materia stelei-mamă, şi-a redus viteza, cufundându-se spre centrul ei, până a ajuns la straturi având aceeaşi densitate cu cea proprie. Atunci, corpul îngheţat s-a transformat într-o bombă cu aburi datorită căldurii stelei-mamă.
Nu s-a întâmplat totuşi nimic, atât timp cât greutatea straturilor exterioare a putut să contrabalanseze forţa explozivă. Apoi s-a produs un eveniment declanşator, posibil o nouă ciocnire cu o altă stea. Corpul din interior a explodat cu o mare violenţă şi o foarte mare cantitate de materie primă a fost aruncată spre exterior.

S-a întâmplat ca explozia să se îndrepte în direcţia constelaţiei Lyra, materia emanată pornind în această direcţie cu o viteză iniţială de 2.000 mile/s. A apărut însă brusc atracţia gravitaţională a stelei-mamă şi, curând, masele emise au început să se mişte în jurul centrului de greutate comun. Soarele nostru a apărut în apropierea acestui centru, fiind însoţit de cel puţin 18 planete.

Deoarece întregul spaţiu era umplut cu urme de hidrogen gazos (Horbinger se gândea la urme mult mai masive decât acelea la care se referă astronomii astăzi), nici o orbită nu putea fi cu adevărat stabilă. Hidrogenul a încetinit mişcarea întregului sistem solar şi a făcut ca orbitele planetelor să se micşoreze. Deoarece planele orbitelor planetare erau aproape perpendiculare pe direcţia mişcării Soarelui în spaţiu, ne putem închipui că fiecare planetă se mişcă în jurul suprafeţei unui foarte lung con ascuţit. Nu după mult timp, cele şase planete mici care se mişcau cândva în jurul orbitei lui Mercur (pe când această orbită era mult mai mare) au fost înghiţite de Soare, reîmprospătând energia solară.

Materia emisă în afara sistemului solar, aşa cum îl cunoaştem, a mai format câteva planete suplimentare. Din corpul-mamă s-a rupt mai multă materie decât a fost necesară pentru formarea Soarelui şi a planetelor. Cea mai mare parte a acestor planete erau gazoase – formate din oxigenul liber – şi în decursul milioanelor de ani, acest oxigen s-a combinat cu hidrogenul din spaţiu pentru a forma din nou apă sau, deoarece spaţiul este rece, gheaţă. Astronomii şi-au format o părere greşită asupra naturii Căii Lactee din cauză că un număr de stele reale sunt aşezate astfel încât strălucesc prin inelul de gheaţă. Mai mult decât atât, o parte din materia emisă a format sori, asemănători cu al nostru, dar mai mici, care se găsesc şi ei în inelul de gheaţă sau dincolo de acest inel.

Aşadar, inelul de gheaţă plus câteva duzini de sori mai mici formează, de fapt, o parte a sistemului nostru solar, dar nu în acelaşi înţeles în care, de exemplu, Uranus este o parte a sistemului. Uranus se află în câmpul gravitaţional al Soarelui şi, deci, pe o orbită circumpolară.

Inelul este mult mai departe decât triplul distanţei până la Neptun, de aceea el nu este influenţat de gravitaţia solară. El se deplasează împreună cu sistemul solar, având aceeaşi origine, şi este încetinit defel de hidrogenul din spaţiu.
Însă blocuri de gheaţă se desprind din inel din diferite motive şi pot ajunge în câmpul gravitaţional al Soarelui. Căderea în Soare a unui asemenea bloc produce o pată solară. Gheaţa se evaporă însă şi vaporii de apă sunt expulzaţi din pâlnia petei solare. Vaporii îngheaţă apoi, formând gheaţa fină care se depărtează de Soare, explicând strălucirea lui Mercur şi Venus, care sunt acoperite cu ,,gheaţă fină”.

Pământul este prea departe de Soare ca să primească mai multă ,,gheaţă fină”. Când ajunge totuşi în apropierea Pământului, atunci formează norii Cirrus care se văd pe cer. Planetele exterioare nu mai primesc, de fapt ,,gheaţă fină”, dar ele interceptează mai multe blocuri de gheaţă din partea inelului, căpătând din această cauză dimensiuni enorme.
Pământul constituie, în două privinţe, un caz deosebit. El nu poate primi multă ,,gheaţă fină” şi nu interceptează decât rareori blocurile de gheaţă. Dacă se întâmplă aceasta, atunci avem furtuni cu grindină ce se propagă rectiliniu pe distanţe de multe mile.

Dar Pământul este deosebit şi prin faptul că este supus unui proces de creştere. Au existat cinci planete mici dincolo de orbita Pământului, care au fost capturate toate de Pământ, una câte una, când orbita acestuia s-a micşorat. Fiecare din aceste Luni a fost sfărâmată prin forţa gravitaţională a Pământului şi bucăţile de Pământ au format principalele sale structuri geologice.

Lăcașul luminii și al frumuseții
Documentele originale ale Antichităţii, care ar fi putut să aducă o rază de lumină, s-au pierdut în cea mai mare parte, fie în urma unor catastrofe naturale, fie din cauza ignoranţei şi stupizeniei oamenilor. Din lunga listă – Vai ce lungă! Din păcate prea lungă! -, vom aminti doar de incendierea marii biblioteci din Alexandria, distrugerea a aproximativ 200.000 de volume aflate în biblioteca din Pergam (construită în jurul anului 190 î.H. şi de la al cărei nume deriva temenul de ,,pergament”) sau distrugerea arhivelor aztece de către episcopul de Llanda.

În ciuda vitregiilor vremurilor şi a oamenilor, fragmentele ce s-au păstrat până astăzi par a sugera o cu totul altă depănare a firului vieţii şi al morţii, al creaţiei şi distrugerii pe planeta noastră.
Cele mai multe tradiţii antice converg spre ideea că prima civilizaţie a Pământului a început în nordul îndepărtat, strămoşii divini ai omenirii coborând dintr-un lăcaş al luminii şi frumuseţii aflat dincolo de Polul Nord, numit ,,Tărâmul Zeilor” sau ,,Insulele Nepieritoare” sau ,,Muntele Meru”.

Chinezii, de exemplu, credeau că împăratul lor îşi trăgea puterile de la ,,Zeul Dragon” ce sălăşluia în ,,Celestul Pol Nord”; în Papirusul lui Ani se afirma că ,,Cei Strălucitori şi Cei Sfinţi”, aflaţi în spatele lui Osiris, se găseau dincolo de constelaţia Ursa Mare ce apare pe cerul nordului.  Popoarele din Caucaz credeau că Smiorgh, calul cu 12 picioare al lui Husenk, legendarul constructor al Babilonului, zbura spre Nord, peste cerul arctic, spre un continent minunat.

Potrivit unor vechi poeme şi legende ale aşa-numitului Ev de Aur, în acele vremuri în Groenlanda, Islanda, nordul Norvegiei, Suedia şi coasta arctică a Siberiei era o climă subtropicală şi asta cu mult înainte ca Era Glaciară să o transforme în pustiul îngheţat de astăzi. Producerea unei atât de dramatice schimbări ar putea sugera posibilitatea ivirii unei catastrofe cosmice sau a izbucnirii unui conflict de mari proporţii.

Lumea subterană din Agartha
Unii cercetători pretind că acest paradis de dincolo de Cercul Polar ar fi existat cu adevărat şi sunt convinşi că ar fi vorba de Agartha, cetate a unei civilizaţii avansate, amplasată în interiorul Pământului.
Iată un fragment din atât de controversatele ,,Sante ale lui Dzyan” sau ,,Cărţi ale lui Dzyan”: ,,Regii divini au coborât şi i-au învăţat pe oameni ştiinţele şi artele, căci omul nu mai putea trăi în ţinutul său originar, care se transformase într-un tărâm mort şi îngheţat”. Tot ,,Santele lui Dzyan” susţin că Sanat Kumara, logosul din Venus, a coborât pe Pământ împreună cu discipolii săi dintr-o navă spaţială enormă pentru a-l îndruma pe omul primitiv pe calea civilizaţiei. Iată textul:

 ,,Atunci, cu un urlet atotputernic al coborârii iuţi de la înălţimi de nemăsurat, înconjurat de valuri de foc arzând ce umpleau cerul cu flăcări mişcătoare, nava Stăpânilor Flăcării sclipi în tăriile cerului. S-a oprit deasupra Insulei Albe, care se întindea în Marele Gobi”.

Marea Insulă Albă, cu oraşul său Shamballah, cel mai sacru centru spiritual al Pământului de acum un milion de ani, a înflorit în mijlocul unor păduri tropicale luxuriante, într-o civilizaţie ce se întindea până în Australia. Vastul lac ce scălda pe vremuri poalele munţilor Himalaya a secat, devenind deşertul Gobi de astăzi, pe care chinezii îl numesc, foarte sugestiv, Hanhai (Marea Secată). Se spune că Shamballah era legată prin tuneluri de sanctuare risipite în întreaga lume. În 1883, un băiat de 18 ani, Frederik Oliver, aflat pe nuntele Shasta din California, a început să noteze o serie de comunicări oculte primite telepatic de la un adept atlant, Phylos Tibetanul. Acesta din urmă i-a dezvăluit, printre altele, că într-unul din pereţii de stâncă aflaţi la poalele muntelui s-ar afla intrarea într-un templu uluitor.

 Nu vom aminti decât în treacăt despre indivizii ciudaţi îmbrăcaţi în straie de un alb imaculat, cu părul lung, ondulat, având o înfăţişare maiestuoasă, care se materializează din când în când în zonă, sau despre ceremoniile nocturne practicate de aceste fiinţe, în cursul cărora pe cer îşi fac apariţia lumini strălucitoare.

Unii spiritişti susţin că acest masiv muntos ar fi frecventat de oameni din rasa Titan Atlan, supravieţuitori ai continentelor pierdute Lemuria şi Atlantida, ce locuiesc în lumea subterană din Agartha, cetate din care pornesc mai multe tuneluri spre civilizaţia aflată la suprafaţă, unul dintre acestea având ieşirea undeva prin munţii californieni. Tuneluri, labirinturi, catacombe misterioase, toate atribuite atlanţilor, ar exista sub Mongolia, India, Guatemala, America de Sud. Legendele greceşti povestesc că, după un război interplanetar, supravieţuitorii s-ar fi retras sub pământ.

,,Anticii”, cum erau denumiţi, posedau puteri magice şi stăpâneau o tehnologie necunoscută nouă. Faptul interesant este că se susţine existenţa unor tuneluri construite cu mult înaintea Atlantidei, ce erau luminate cu ,,lumini reci” care străluceau continuu.

Energia „Vril” și dorința de dominație a lui Hitler
Această teorie a Pământului gol în interior a supravieţuit atât lui Symnes, cât şi lui Teed, fiind alimentată de un roman, ,,Rasa care ne va înlocui”, al scriitorului englez Bulwer-Lytton, în care era vorba despre oameni ale căror puteri psihice erau mult mai mari decât ale noastre.

Ei dobândiseră puteri asupra lor înşişi şi asupra lucrurilor, fapt ce-i făceau egalii zeilor. Locuiau în caverne, în interiorul Pământului, dar aveau să iasă de acolo în foarte scurt timp, ca să domine Pământul. Acesta este, pe scurt, conţinutul cărţii care va sta la baza întemeierii unei comunităţi secrete numite ,,Societatea Vrilului” sau ,,Loja Luminoasă”. Cu această grupare a avut contacte strânse şi Adolf Hitler.

,,Vrilul” este energia uriaşă din care noi folosim doar o infimă parte. Cel care stăpâneşte ,,vrilul” devine stăpân peste sine, peste alţii şi peste întreaga lume. Trebuie amintit că ideea de ,,Vril” îşi are obârşii franceze, apărând pentru prima oară în opera literară a consulului francez la Calcutta, scriitorul Jacollio. Welteislehre (Doctrina glaciaţiei universale) este o teorie care a dominat Germania în anii premergători şi în cursul dominaţiei naziste. Era o explicare a cosmosului ce venea în contradicţie cu astronomia şi matematicile ,,consacrate”, dar care justifica vechi mituri.

Hans Horbinger, iniţiatorul acestei doctrine, născut în 1860, în Tirol, avea atunci 65 de ani şi credea că ,,întrebarea iniţială a oricărei activităţi ştiinţifice este de a şti cine vrea să fie”. În concepţia lui Horbinger, singurul care poate pretinde ceva de la ştiinţă este profetul, căci el este ridicat la un nivel superior de conştiinţă în virtutea iluminării.

Pentru a vedea rădăcinile acestei doctrine, va trebui să ne întoarcem la începutul secolului, mai exact în 1913, când un anume Philipp Fauth a publicat o carte ce nu a putut fi trecută cu vederea: format mare, în 772 de pagini tipărite pe două coloane şi 212 ilustraţii, majoritatea diagrame cu aspect tehnic.

Cartea purta titlul ,,Horbinger’s Glacial Kosmogonie” (Cosmogonia glacială a lui Horbinger) şi avea un subtitlu ce se traducea prin ,,O nouă cosmogonie a Universului şi a sistemului solar” şi se baza pe concepţia unei lupte continue dintre neptunismul cosmic şi plutonismul universal echivalent. Ea fusese “elaborată” prin considerarea ultimelor rezultate ale tuturor ştiinţelor exacte şi era sprijinită de cunoaştere şi experienţe personale. Chiar dacă pe coperta cărţii apărea numele lui Fauth, astronom amator ale cărui cercetări asupra Lunii i-au creat o oarecare notorietate, conţinutul, cea mai mare parte a lui, era scris de Horbinger însuşi.

Cartea apăruse cu un an înaintea izbucnirii Primului Război Mondial. Unele reviste de specialitate au publicat scurte recenzii despre ea, spunând, în esenţă, că ideile prezentate de autori sunt atât de noi încât o examinare critică a lor ar necesita un timp mai îndelungat.

Atlantida, continentul scufundat în adâncuri

Atlantida, continentul scufundat în adâncuri

Luna, vinovată de  soarta Atlantidei?
Luna a fost singura planetă independentă capturată acum 12.000 de ani. Procesul captării a fost însoţit de un flux enorm, care a scufundat Atlantida; amintirea acestui potop a fost păstrată în numeroase legende, iar spargerea satelitului care a precedat apariţia Lunii (pe care Horbinger o numeşte Luna Terţiară) s-a păstrat şi ea în amintirea oamenilor, ducând la legende despre bătăliile zeilor din cer şi despre Gotterdammerung (Amurgul Zeilor).

Dacă mai adăugăm la toate acestea că meteoriţii nu sunt ceea ce cred astronomii, ci blocuri de gheaţă trecând pe lângă Pământ şi strălucind în lumina Soarelui, vom avea o „explicaţie“ a absolut oricărui fenomen, o „imagine gigantică, monolitică şi de sine stătătoare asupra lumii“, o imagine „horbingeriană”, am adăuga noi.

După Primul Război Mondial, Horbinger a aşteptat plin de speranţe, timp de câţiva ani, gloria care trebuia să-i vină. Văzând că aceasta întârzie, a început să facă şi alte demersuri. Editura Voigtlander din Leipzig a sesizat o mină de aur potenţială şi a publicat zeci de broşuri, precum şi şapte volume legate, scrise într-un stil popular, reeditând lucrarea originală, ca şi o revistă lunară cu titlul „Cheia evenimentelor mondiale“. Între timp, termenul greco-roman de „Glacial-Kosmogonie“ a fost înlocuit cu germanul „Welteislehre“, abreviat oficial în Wel, biroul lui Horbinger devenind „Biroul Wel“.

Au fost organizate mitinguri şi conferinţe publice în care Horbinger declara deschis că, deoarece oamenii de ştiinţă profesionişti îi respingeau, din invidie, teoria, acceptarea acesteia de către universităţi trebuia să se producă sub presiunea opiniei publice.

Aceasta a existat, desigur. Datorită agresivităţii adepţilor, care nu ezitau să acopere zidurile cu afişe, să distribuie manifeste, să producă dezordine în timpul conferinţelor şi adunărilor astronomilor sau chiar să molesteze profesori şi, în general, persoane care nu împărtăşeau doctrina lui Horbinger (manifestări asemănătoare celor ale trupelor SS), în foarte scurt timp s-a ajuns până acolo încât nimeni nu-şi mai putea găsi un loc de muncă până când respectiva persoană nu semna o declaraţie care cuprindea următoarea frază: „Jur să am încredere în teoria gheţurilor veşnice.“

Directorul Observatorului din Treptow, de lângă Berlin – o instituţie de popularizare de tipul Observatorului Griffith din Los Angeles sau cel al Observatorului Amiral Ursu din Bucureşti –, declara că îşi pierde mai mult de jumătate din timpul liber răspunzând la scrisorile ce se refereau la aceste probleme. Prin 1930, „carnavalul“, cum numeau această mişcare „oamenii de ştiinţă reacţionari“, a devenit echivalentul unui partid politic şi au început flirturi discrete cu partidul naţional-socialist al lui Adolf Hitler, aflat în ascensiune.

Matematica, o minciună fără valoare?
După război, Horbinger afirma că ar fi avut prima inspiraţie într-o seară târzie din septembrie 1894. El era pe atunci un tânăr inginer specializat în maşini folosite în minele de cărbuni şi minereuri. După terminarea lucrului, privea deseori cerul, în special Luna, cu ajutorul unui telescop portativ. Observând munţii selenari, ce apar atât de albi pe fondul şesurilor întunecate ale,,mărilor”, i-a venit ideea că munţii lunari albi ar fi formaţi din gheaţă.

,,Recunoaşterea” formaţiunilor suprafeţei lunare prin îngrămădiri de gheţari a fost prima sa intuiţie, ca să-i folosim propriile cuvinte. O a doua intuiţie a avut-o în vis, după câteva săptămâni: el s-a visat în spaţiu, privind spre Luna care era suspendată de un fir argintiu, oscilând cu un pendul uriaş. Firul argintiu se alungea şi oscilaţiile deveneau tot mai largi. „Când m-am trezit – scria el mai departe –, mi-am dat seama că Newton greşise şi că gravitaţia solară înceta să existe la o distanţă de trei ori mai mare ca cea până la Neptun.

Această afirmaţie este tipică pentru Horbinger, care niciodată, nici măcar o singură clipă, nu s-a îndoit de valabilitatea ideilor sale. Când cineva îi arăta că vreuna din aserţiunile sale nu era corectă din punct de vedere matematic, el avea un răspuns standard: ,,Voi aveţi încredere în ecuaţii şi nu în mine! Cât timp vă mai trebuie să înţelegeţi că matematica este o minciună fără valoare?”. Între 1894 şi 1912 a existat o vie corespondenţă între Horbinger şi Fauth, iar când cartea a fost gata, el a putut să spună, cu modestie, că teoria sa este singura care explică toate fenomenele naturale, întreaga astronomie, geologia, cosmogonia şi meteorologia. Doctrina sa se baza pe ideea luptei perpetue dintre gheaţă şi foc, dintre forţa de atracţie şi forţa de respingere; acest război etern, care este legea tuturor planetelor, guvernează şi Pământul, şi materia vie şi determină istoria umană; această teorie schimbă complet tot ceea ce se cunoştea în general despre istoria civilizaţiilor, despre apariţia şi evoluţia omului şi a societăţilor.

Pentru Horbinger, totul este o serie de ascensiuni şi de căderi. Oameni-zei, uriaşi, civilizaţii fabuloase ne-ar fi precedat cu sute de mii de ani, chiar milioane de ani în urmă şi noi, poate, o să devenim exact ceea ce erau strămoşii noştri de-a lungul unei istorii care pe Pământ, ca şi în Cosmos se derulează în cicluri. Destinul oamenilor este strâns legat de destinul astrelor, ceea ce se petrece în Cosmos petrecându-se pe Pământ.

Știința oficială a celui de-al III-lea Reich
Agitatorii WEL-ului au început să vorbească despre nazişti ca despre „mişcarea lor“ şi au pornit să folosească terminologia din Edda (vechi legende germane) pentru fenomenele astronomice. Un bloc de gheaţă nu se mai numea, ca până atunci, „gheaţa brută“ (roheis), ci a devenit „Eisling“, un termen care însemna tot „bloc de gheaţă“, dar care avea o nuanţă mitologică şi, desigur, WEL-ul era prezentat ca o „ştiinţă nordică“. Odată cu venirea la putere a lui Hitler, mai toţi discipolii se aşteptau ca opiniile lor să fie proclamate drept „ştiinţa oficială“ a celui de-al IlI-lea Reich.

După producerea acestui eveniment, savanţii, oamenii de ştiinţă care la început protestau publicând articole şi scrisori în care demonstrau imposibilitatea sistemului lui Horbinger, s-au raliat la doctrina gheţurilor veşnice. Printre aceşti savanţi amintim doar numele lui Lenard, care împreună cu Roentgen descoperise razele X, fizicianul Hermann von Oberth şi Stark, ale cărui cercetări în spectroscopie erau cunoscute în întreaga lume.  Hitler şi Horbinger, cei „doi mari austrieci“, s-au întâlnit de mai multe ori. Al doilea i-a întărit credinţa primului cum că poporul german, în mesianismul său, era otrăvit de ştiinţa occidentală.

Psihanaliza, serologia, relativitatea erau nişte maşini de război îndreptate împotriva spiritului german, iar doctrina gheţurilor veşnice ar fi furnizat contra-arma necesară. Astfel că, în scurt timp, teoreticienii naţional-socialismului şi cei ai gheţurilor veşnice s-au reunit în conferinţe: Rosenberg şi Horbinger, înconjuraţi de cei mai fideli discipoli.

Doctrina glaciaţiei universale avea să se dovedească inspiratoarea multor greşeli ale conducerii naziste, ale lui Hitler însuşi, şi putem afirma că o parte însemnată a sacrificiilor materiale şi umane produse îndeobşte pe frontul de est îi aparţine în totalitate. Dar despre acest aspect, poate cu altă ocazie. Chiar dacă, oficial, această viziune asupra universului a sucombat odată cu cel de-al III-lea Reich, adepţii lui Horbinger editează şi azi lucrări care îl preamăresc pe acest „Copernic al secolului nostru“.

Astfel, în l952, un scriitor german, Elmar Brugg, scria: „Teoria gheţurilor veşnice nu e numai o operă ştiinţifică impresionantă. Este o dezvăluire a legăturilor eterne şi incoruptibile dintre Cosmos şi toate evenimentele de pe Pământ. Ea leagă cataclisme atribuite climei de evenimente cosmice – bolile, decesele, crimele – şi deschide astfel o serie de porţi cu totul noi cunoaşterii mersului omenirii. Iar tăcerea ştiinţei clasice faţă de ea nu se explică decât prin conspiraţia mediocrilor“.

În ianuarie l958, inginerul suedez Robert Engstoem adresa un memoriu Academiei de Ştiinţe a Statelor Unite pentru a pune în gardă oamenii de ştiinţă împotriva experimentelor astronomice: „Înainte de a purcede la astfel de experienţe, s-ar cuveni studiată într-un mod nou mecanica celestă. (…) Explozia unei bombe H pe Lună ar putea declanşa un potop înfricoşător pe Pământ.“ În l953, americanul Martin Gardner estima la mai mult de un milion numărul adepţilor teoriei horbingeriene în Germania, Anglia şi Statele Unite.

Şi acum o altă teorie cel puţin ciudată…
În aprilie 1942, o expediţie ştiinţifică având aprobarea şefilor nazişti părăsea în mare taină Germania. Ţinta ei era o insulă mică din Marea Baltică, Ruegen. Membrii expediţiei, în mare parte crema specialiştilor în sisteme radar, erau conduşi de doctorul Heinz Fischer, cunoscut pentru cercetările sale în domeniul razelor infraroşii. Erau dotaţi cu cele mai perfecţionate aparate ale vremii (Freya, Wurburg, Wasserman etc). De acum ajung pe insulă, Fischer dă dispoziţie ca echipamentul radar să fie montat şi aţintit spre cer într-un unghi de 45 de grade, într-o zonă în care nu era nimic de detectat.

După Bernard, amiralul Byrd a raportat după război că, trecând peste Polul Nord în 1947, a văzut lacuri, munţi şi păduri. Bernard îl mai citează pe amiral, spunând că a zburat mai degrabă „dincolo“ decât „peste“ „Polul Nord“. De altfel, el a afirmat întotdeauna că „expediţia de la Polul Nord a fost cea mai importantă din istoria lumii“.

Deşi comentariile lui Byrd au fost publicate în câteva ziare, descoperirea sa, comparabilă în importanţă cu cea a lui Columb, n-a dat naştere la alte comentarii. Parcă ostentativ, cercurile ştiinţifice au rămas netulburate din 1947 şi până în prezent. Cu puţin timp înainte de trecerea în nefiinţă, Byrd s-a referit din nou la descoperirea sa, vorbind despre „acest continent fermecat“, despre „ţara veşnicului mister“.

Țara de dincolo de poli văzută de amiralul  Byrd
Oare a dorit cineva ca o asemenea descoperire să fie ignorată? Poate că rapoartele amiralului Byrd au determinat creşterea numărului de expediţii polare din ultimii ani… şi nu în ultimul embargoul deplasărilor spre poli… Dar a zburat, într-adevăr, Byrd „peste“ o regiune necunoscută aflată în interiorul concavităţii polare? Îi este refuzată publicului cunoaşterea existenţei unei noi întinderi de pământ? Sau aceste declaraţii, pur şi simplu, nu pot fi
luate în serios?

„Deşi chiar oficialii de la liniile aeriene, când sunt întrebaţi, răspund că se fac zboruri deasupra Polului Nord – scria Ray Palmers, editor al revistei „Flying Saucer“ – acest lucru nu este întru totul adevărat“.Anumite manevre de navigaţie fac imposibil un zbor în linie dreaptă, dincolo de Pol. În orice sens. Întrebaţi piloţii acestor zboruri polare, argumenta Palmers.

Examinând ruta zborurilor peste regiunea Polului Nord, vom constata că, de fapt, se zboară în jurul Polului sau pe lângă el… De ce? Nu cumva, dacă am merge drept spre pol, în loc să aterizeze în partea opusă, avionul ar ajunge în ţara de dincolo de pol, centrul marelui necunoscut – aşa cum a numit-o Byrd?

Locotenent-comandorul David Bunger s-a aflat, în februarie 1947, în fruntea unui important transport al Marinei SUA, când a descoperit „oaza lui Bunger“ din Antarctica. Când amiralul Byrd descoperea „ţara de dincolo de pol“, Bunger şi echipajul său zburau de la Shackleton Ice Shelf spre Queen Mary Coast, Wilkes Land.

Aici, Bunger a descoperit o serie de lacuri cu apă caldă – lucru care l-a verificat aterizând pe suprafaţa unuia din ele – mărginite pe două laturi de ziduri de gheaţă şi pe celelalte două, de plante. Originea acestor lacuri este necunoscută, iar mecanismul lor de apariţie inexplicabil.

Un colecționar de întâmplări ciudate
În „Hollow Earth“, Bernard vorbeşte despre o fotografie publicată în ziarul „Globe and Mail“ din Toronto, Canada, care reprezintă o vale frumoasă cu coline înverzite. Un aviator pretinde că fotografia a fost făcută din avionul său în timp ce zbura „dincolo de Polul Nord“. Ray Palmers, acest entuziast „colecţionar de întâmplări ciudate“, a adunat informaţii bizare, şi anume că boul moscat migrează iarna spre nord; că au fost văzuţi urşi îndreptându-se spre regiunile din nord, unde n-ar putea găsi nici un fel de hrană; că, în mod precis, la nord de paralela de 80 de grade au fost văzute vulpi.

Potrivit celor spuse de Palmers, exploratorii sunt de acord că „lângă Polul Nord, un vânt din nord determină încălzirea atmosferei. Trunchiuri de conifere sunt aduse de curent dinspre nord, dintr-o regiune unde se presupune că nu există vegetaţie. Au fost găsiţi fluturi şi albine în nordul îndepărtat, însă niciodată la câteva sute de mile mai la sud…“
„Au fost descoperite varietăţi necunoscute de flori“, scrie Palmer. „Păsări asemănătoare becaţelor, dar diferite de orice specie cunoscută, vin spre nord şi se întorc acolo. Există iepuri într-o regiune unde nu creşte nici un fel de vegetaţie, dar unde ea pare adusă de curent dinspre nord.

Oameni, Animale și migrații inexplicabile
Triburi de eschimoşi care au migrat spre nord au lăsat urme evidente din timpul popasurilor temporale, urme ce duc direct spre nord. Eschimoşii din sud vorbesc despre triburi care trăiesc în nordul îndepărtat. Pescăruşul, binecunoscut la Point Barrow, migrează în octombrie spre nord.

Doar ţara misterioasă a amiralului Byrd poate fi cauza acestor fapte şi migraţii inexplicabile“. Poate că Palmers este prea optimist când e vorba de propriile sale ipoteze…
În 1893, corabia „Glady“, comandată de F.B. Hathfield, se afla la 43 de grade sud şi 33 de grade vest, când a fost complet înconjurată de aisberguri. La această latitudine, echipajul a observat un aisberg pe care se afla o mare cantitate de nisip şi pământ şi pe care se putea vedea clar un drum, un loc de refugiu într-un colţ adăpostit şi corpurile a cinci oameni decedaţi. Orice încercare de investigaţie a fost împiedicată de vremea rea.

Acelaşi Ray Palmers reamintea că în Antarctica nu există indigeni, deci prezenţa celor cinci cadavre este greu de explicat…; cercetările au demonstrat că, la vremea aceea, nu se raportase nici un naufragiu în zonă, ceea ce elimină posibilitatea ca cele cinci corpuri să fi aparţinut unor marinari. „Să fi venit oare aceşti oameni din misterioasa ţară de dincolo de Polul Sud – descoperită de expediţia Byrd? – se întreba el. Să fi plecat ei în necunoscut din ţara lor caldă “şi, rătăcindu-se pe platforma de gheaţă, să-şi fi găsit moartea pe o banchiză desprinsă de ţărm?“

Luigi Bianchi, explorator italian al Antarcticii, a spus că, în timpul unei perioade de 11 luni şi jumătate, cantitatea de precipitaţii n-a fost prea mare şi că, deşi ninge frecvent, nu se aşază niciodată un strat gros de zăpadă.
„În aceste condiţii – se întreabă Bianchi – din ce s-ar putea forma un aisberg? Totuşi, cel mai mare gheţar din lume este aici – atât de mare încât este denumit Marea Barieră de Gheaţă – având peste 100 de mile lungime şi 50 de mile lăţime“. Exponenţii teoriei Pământului scobit au ajuns la concluzia că munţii de gheaţă s-au format în altă parte decât în reginile arctice.

Inspiraţie sau adevăr?

Inspiraţie sau adevăr?

Hitler credea că Pământul e concav
Spre marea surpriză şi uimire a tehnicienilor, li se spune că Fuhrer-ul are motive să creadă că Pământul este concav, iar noi locuim nu la suprafaţa globului, ci în interior, adevăratul ţel al expediţiei constituindu-l demonstrarea valabilităţii acestui fapt; prin reflexia undelor radar propagate în linie dreaptă se spera că se vor obţine imagini ale unor puncte extrem de îndepărtate din interiorul sferei.

E adevărat că exista şi un obiectiv secundar, acela de a obţine prin reflexie imagini ale flotei engleze ancorate la Scapa Flow. Despre această stranie şi nebunească expediţie a relatat Martin Gardner în cartea sa, „În numele ştiinţei“, (foto din interiorul cartii) spusele sale fiind întărite de însuşi Heinz Fischer în anii de după război. Profesorul Gerard S. Kuiper, de la Observatorul de pe Muntele Palomar, scria, în 1946, în revista „Popular Astronomy“, o serie de articole dedicate teoriei Pământului concav. Medii importante din marina germană şi din aviaţie credeau în teoria Pământului concav.Socoteau, mai ales, că ar fi utilă pentru reperarea flotei engleze, căci curbura concavă a Pământului ar permite observaţii la foarte mare distanţă prin intermediul razelor infraroşii, mai puţin curbate decât razele vizibile.“

În introducerea la „Tke Hollow Earth“ (Pământul gol pe dinăuntru), dr. Raymond Bernard arată cititorilor săi că va încerca să demonstreze că „Pământul nu este nicidecum o sferă solidă, ci, dimpotrivă, este gol pe dinăuntru… şi comunică prin două deschizături polare cu suprafaţa“…, că „observaţiile şi descoperirile amiralului Richard E. Byrd confirmă justeţea acestor descoperiri revoluţionare“, că „Polul Nord şi Polul Sud nu au fost niciodată atinse“ pentru simplul motiv că ele „nici nu există…“, că „explorarea acestor lumi noi este mai importantă decât explorarea spaţiului cosmic…“, că „misterioasele farfurii zburătoare sunt trimise de o civilizaţie avansată ce trăieşte în interiorul Pământului…“ etc.

Anticii, locuitori ai Pământului interior
Descoperirea de mamuţi congelaţi în Antarctica pune câteva probleme interesante, chiar dacă majoritatea savanţilor nu acceptă ipoteza că giganticele creaturi ar exista încă în interiorul Pământului. De pildă, s-a stabilit că stomacul unui mamut conţinea vegetaţie tropicală nedigerată. Un animal arctic n-ar fi avut în stomac asemenea hrană. E cam greu de acceptat teoria unei glaciaţiuni care să se fi produs atât de rapid încât să-i surprindă pe mamuţi… la masă. Dacă cineva ar studia subiectul lumii subterane cu oarecare insistenţă, ar descoperi un mare număr de documente care atestă că, de fapt, fiecare cultură are mai multe legende care aduc în discuţie pe anticii locuitori ai „Pământului interior“. Acestea îi socotesc pe vizitatorii din subteran drept zeităţi sau îi respectă pentru înţelepciunea şi tehnologia lor superioară.

ffff

Quetyalcoatl

Legenda „Ultima Thule”
Eposul indian „Ramayana“ îl descrie pe Rama (foto) drept un emisar al Agarthei sosit printre băştinaşi la bordul unui vehicul aerian. „Ramayana“ face descrierea unei farfurii zburătoare tot atât de detaliat ca un martor contemporan. O altă figură misterioasă a preistoriei, Quetzalcoatl, salvatorul mayaşilor şi aztecilor, a călătorit printre indienii din Mexic, Yukatan şi Guatemala într-o navă aeriană; iar mulţi scriitori au comparat legenda scandinavă „Ultima Thule“, care vorbeşte despre un paradis îndepărtat de la nord, cu atrăgătoarea ţară din interiorul Pământului… Fără îndoială, se petrec lucruri inexplicabile şi CINEVA, încă necunoscut, este în spatele acestor fapte. S-ar putea ca pe undeva, poate în adâncurile Pământului, să se afle o altă cheie a soluţiei misterului OZN.

Anunțuri

One Response to Hitler, naziștii și… teoria Pământului gol

  1. irismister says:

    Reblogged this on Temeiurile iar nu Arătările unui Bun Început !.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: