Prima parte | Paternitatea în noua eră. Copii extratereştri


Foto 05

By Tim Beckley

Avem un vecin nou, jumătate om, jumătate extraterestru, şi se pare că există milioane de astfel de exemplare ale unei specii noi care trăiesc în mijlocul nostru sau care ar putea popula Pământul. În lucrarea mea anterioară, Baze extraterestre subpământene, am documentat cazurile unor femei care simţeau că pântecele le era folosit pentru a da naştere unor odrasle extraterestre, că erau folosite de rasa Gray sau de cea a reptilienilor ca incubatoare umane.

De asemenea, ele au observat cum creaturi ciudate erau create în eprubete uriaşe din laboratoare subterane şi au simţit un motiv sinistru în spatele răpirii lor de aceste specii extraterestre. De secole, oamenii au fost obligaţi să întreţină relaţii sexuale cu entităţi spirituale. Subiectul este cel mai bine lămurit de Brad Steiger în cartea sa Demon lovers, iar în domeniul extraterestru, toate tabloidele au scris despre câteva cazuri mai vechi ce includeau întreţinerea de relaţii sexuale cu extratereştri ale unor sud-americani răpiţi.

Acum, în sfârşit, un bărbat a recunoscut că a creat copii extratereştri. Acest reportaj realizat de Bruce A. Smith a apărut, pentru prima dată, în ediţia cu numărul 92 a publicaţiei oficiale a Centrului Internaţional de Contact a OZN-urilor, The Missing Link (Veriga Lipsă), şi ne indică în ce măsură sunt dispuse aceste entităţi să împâzească lumea, de cele mai multe ori însă… fără a avea permisiunea noastră.

Povestea răpirii de către extratereştri a unui om în scopul hibridării
În zilele noastre, mulţi oameni au copii. În 1 aprilie 1990, în jurul orei 5 după-amiaza, am aflat că devenisem tată pentru prima dată. De fapt, aşa cum aveam să aflu în scurt timp, eram tatăl a 34 de copii, având încă 8 sub formă de embrioni. Ştiţi, am aflat că fusesem răpit de OZN-uri (Obiecte Zburătoare Neidentificate) sau extratereştri în scopul hibridării.

Foto 01Am avut această revelaţie în timpul unei prezentări a cunoscutului cercetător al răpirilor, Budd Hopkins. Făceam parte din public în calitate de simplu om care fusese toată viaţa interesat de OZN-uri. Întotdeauna am crezut că OZN-urile există, dar această credinţă a mea fusese una relativ scăzută. Niciodată nu am avut temeri legate de (in)existenţa lor. De fapt, de multe ori mi s-a părut greu de înţeles că unii oameni nu credeau în OZN-uri. Nu am vreo explicaţie pentru care mi-era atât de uşor să cred. Nu văzusem niciodată o farfurie zburătoare şi nu cunoscusem pe nimeni care să fi văzut una până de curând. Şi niciodată nu am crezut că aş fi fost răpit sau contactat, asta până la Budd Hopkins.

Totuşi, în toamna anului 1989, începusem să am o serie de visuri intense cu OZN-uri şi extratereştri. În unul se făcea că vedeam un OZN plutind deasupra copacilor în apropiere de casa prietenilor cu care locuiam la vremea aceea. Acesta era bombat în partea superioară şi conic în cea inferioară. Era destul de mare. La exterior vedeam multe lumini colorate, multe ferestre asemănătoare hublourilor în partea conică şi ferestre dreptunghiulare, normale, în cea inferioară. Vedeam destul de clar întreaga navă. Îmi aduc aminte că mi-am spus cât de frumoasă era. Într-adevăr era, iar eu mă simţeam fericit că o puteam vedea. Dar apoi, imediat după acel sentiment de fericire, în timp ce stăteam întins în pat pe partea stângă, m-am simţit paralizat. M-am gândit: „M-au prins?”. Eram destul de speriat. Aş putea descrie sentimentul care mă încerca prin expresia „împietrit de teamă”. Am încercat să mă mişc, dar nu puteam. Am simţit că încep să mă panichez. Refuzam să devin o victimă, aşa că am rostit cuvintele: „De la Dumnezeul fiinţei mele, invoc putinţa de a mă mişca.

Am reuşit cumva să-mi mişc gura pentru a rosti aceasta. Am reuşit să-mi ridic braţul drept. Ştiam că aveam controlul din nou. În acel moment, OZN-ul a dispărut brusc. A dispărut pur şi simplu. Nu a zburat, pur şi simplu s-a făcut nevăzut. Apoi a revenit în locul iniţial, dar, de data asta, era de un gri stins, o imitaţie alb-negru a frumuseţii reale pe care o văzusem prima dată. Apoi a dispărut pentru a doua oară şi a revenit repede, intens şi frumos ca înainte. L-am mai văzut pentru un moment sau două, apoi a dispărut a treia şi ultima oară.

A doua zi, le-am povestit prietenilor despre acest vis. Prietenul meu mi-a spus: „Pare a fi mai mult decât doar un vis intens. Pare destul de intens pentru a fi real”. „Nu, am răspuns eu, n-am văzut niciodată un OZN, a fost doar un vis”.

În următoarele trei nopţi, cât am mai stat în Washington, am visat că doream să întreţin relaţii sexuale cu o femeie-extraterestră. Aceasta făcea parte din specia gray – acea specie cunoscută în domeniul extraterestru ca având capete mari şi ochi mari, negri; aceea despre care Whitley Striber vorbeşte în cartea sa, Communion (Comuniunea). Dar această femeie era relativ înaltă, nu avea doar 1 metru şi 20 de centimetri, aşa cum descrie Striber. Şi, deşi avea capul mare şi ochii asemănători gray-ilor, mie îmi părea atrăgătoare. De asemenea, în mod neobişnuit, am văzut-o purtând o perucă neagră.

Deși o doream… eram speriat
Mă trezeam noaptea excitat, având erecţie şi dorind cu nerăbdare să fac sex cu ea. Obişnuiam să şed în pat şi să mă uit pe geam în pădurea din apropiere. Ştiam că ea şi alţi gray erau acolo în pădure. Ea era acolo, dorindu-mă pregătită. Nu trebuia decât să i-o cer şi ar fi venit la mine. Aveam sentimente contradictorii. Eram înfierbântat, o doream, dar eram buimăcit de dorinţa mea de a întreţine asemenea relaţii. Mi-am spus că am atins un nou stadiu al depravării. Dar, mai presus de toate, eram pur şi simplu speriat. Prea speriat pentru a face ceva. Aşa că nu am făcut nimic.

Îmi dădeam sema că reuşiseră să pătrundă în erosul şi în somnul meu, să mă înfierbânte şi, apoi, aşteptau ca eu să iau o decizie conştientă de a face sex cu ei. Niciodată nu am luat o asemenea hotărâre. Simţeam, cumva, că ei voiau ca eu să-mi dau acordul.

Eram conştient, de ceva timp, de zvonurile legate de programul de hibridare al gray-ilor. Din câte îmi dădeam eu seama, Gray-ii nu puteam percepe emoţiile, aşa că strângeau spermatozoizi şi ovare de la oameni ca material genetic pentru crearea bazei psihologice a vieţii emoţionale. Aşa că, şezând în pat, m-am adresat celor din pădure: „Ştiu că aveţi nevoie de spermă şi chiar mi-aş dori să vă ajut. Dar nu pot acum. De ce nu reveniţi în 6 luni? Sunt sigur că atunci voi putea”.

Foto 03

Două săptămâni mai târziu mă întorsesem acasă în Long Island, New York. Am avut un vis foarte real despre un raport cu o femeie gray în patul meu. Avusesem o imagine clară despre venirea a trei entităţi în dormitorul meu noaptea, în timp ce eu şi soţia mea dormeam.

Femeia gray era din nou acolo, purtând peruca neagră. Îi dădea un aer oarecum oriental. Peruca era neagră până la umeri şi avea breton drept. I-am asociat imaginea anilor 1960, asemănătoare unui personaj excentric al lui Suzy Wong. Era flancată de două entităţi în timp ce intra în cameră. Nu-mi amintesc dacă erau gray sau tipul soldaţilor albaştri pe care îi văzusem în filmul Communion (Comuniunea).

A încălecat deasupra mea, iar când am întrebat-o despre soţia mea, mi-a răspuns că ea nu făcea parte din acea experienţă. Mi-am amintit mai târziu şi am completat în notiţele mele legate de acest incident (deşi acum nu-mi mai amintesc) că femeia rânjea în timp ce era deasupra mea; „era un rânjet între plăcere şi tortură maniacă”.

Mintea mea o lua razna
Nu-mi amintesc să fi făcut sex, doar partea cu călăritul. Nu a durat mult până a terminat. Îmi amintesc cum cele trei entităţi au părăsit camera. Din uşă, unul dintre ei s-a întors şi m-a privit un moment care mi s-a părut foarte lung. Apoi au plecat.

A doua zi mă simţeam foarte distras din cauza acestui vis. Eram agitat de ideea de a face sex cu această extraterestră. Am început să am fantezii. Deşi îmi plăcea să mă gândesc la asta, această plăcere mă speria. Simțeam că erosul meu o luase razna. Sexul cu extratereştri şi plăcerea generată de acesta îmi depăşea cu mult limitele controlului şi normalului. „Ce se întâmpla cu mine?”, m-am întrebat. Aveam fantezii legate de sexul cu extratereştri. Mi-am înşelat nevasta, iar ea era chiar acolo.

Din fericire, am găsit un specialist cu care puteam vorbi despre toate astea, dar nu fără a avea emoţii. Până la urmă, una e să vorbeşti despre cum ţi-a distrus mama viaţa şi cu totul alta să-ţi expui dorinţa de a avea o amantă extraterestră. În opinia terapeutului meu, visurile mele erau manifestarea dorinţelor sexuale nesatisfăcute şi sentimentul de prizonierat. A speculat chiar că  m-aş fi simţit atât de prins în propria-mi viaţă că numai o manifestare sexuală cu un extraterestru m-ar fi putut satisface complet. M-am simţit uşurat pentru că această interpretare părea a avea sens.

Aşa am înţeles eu lucrurile înainte de a-l auzi pe Budd Hopkins. Până în acel moment, începusem deja să fac schimbări în viaţa mea. Divorţasem, îmi vândusem afacerea şi plănuiam să-mi împlinesc dorinţa dintotdeauna de a mă muta la ţară în Washington. Intrasem chiar într-o relaţie cu o femeie pe care o găseam atrăgătoare din punct de vedere sexual şi personal, dar faţă de care eram, în mod ciudat, impotent. Nu puteam ejacula. Dar, visurile scăzând în intensitate şi frecvenţă, am crezut că sunt pe calea ce bună.

Totuşi, perspectiva mea asupra naturii visurilor mele avea să se schimbe atunci când Budd Hopkins a descris cazul unui tip de 23 de ani care avea visuri răscolitoare despre relaţii sexuale cu extratereştri. Am început să plâng încet din toată fiinţa de îndată ce am auzit detaliile. Partenera mea, care ştia despre visurile mele şi se afla lângă mine, m-a ţinut strâns de mână şi a ştiut că ceva se întâmpla cu mine. Atunci când Hopkins a dezvăluit faptul că omul său devenise impotent, m-am zăpăcit emoţional. A fost nevoie de toată puterea mea pentru a-mi stăpâni suspinele pentru a nu-i deranja pe cei din jur şi a nu atrage atenţia asupra mea şi a temerilor mele.

Simţeam dorinţa de a mă prăbuşi la podea şi a mă zvârcoli, a mă strânge în braţe şi a mă legăna înainte şi înapoi pentru a mă calma. Lacrimile îmi spuneau că ceea ce eu credeam a fi vise erau de fapt evenimente reale. Nu erau doar fantezii sau manifestări psihologice care îmi apăreau în vis. Întreţinusem, într-adevăr, relaţii sexuale cu extratereştri.

De ce plângeam? Nu sunt sigur, nici în ziua de azi. Oare eram trist, nervos, scandalizat? Astea sunt lucruri care îmi vine în minte, dar ştiu că nu sunt altceva decât intelectualizări. Poate că încă sunt sensibil când vine vorba de această experienţă. Consider că e probabil să fie aşa. Poate că, înăuntrul meu, încă sunt atât de oripilat de ceea ce mi s-a întâmplat, încât continui să mă protejez neamintindu-mi sau chiar nesimţind care sunt adevăratele mele sentimente.

Sentimentul de a fi „tată”
Atunci când lacrimile mi s-au oprit, eram vag conştient de faptul că fusesem schimbat. Viaţa mea luase amploare. Răpirile şi întâlnirile nu mai erau doar lucruri care li se întâmplaseră altora, nu mai erau doar poveşti despre care citisem sau auzisem, mi se întâmplaseră chiar mie. În mod straniu, am început să mă simt ca şă cum aş fi trăit mai intens. Bineînţeles că eram speriat, chiar furios, dar totul părea minunat, fabulos.

Foto 02Dar, spre sfârşitul prezentării lui Hopkins, am realizat că, dacă într-adevăr mă împerecheasem, trebuiau să existe urmaşi. „Dumnezeule, am copii undeva în spaţiu!”, m-am gândit deodată. „Sunt tată?” Şi, probabil ca toţi taţii dinaintea mea, profunda realizare a pătruns în mine ca un val. Un sentiment între „nu-mi vine să cred, poate nici nu-mi doresc, dar mă bucur, totuşi, că e adevărat” mi-a umplut inima şi mintea.

Apoi m-am mâniat, m-am uitat înspre tavan şi am îndreptat un deget ameninţător într-acolo. „Aţi face bine să mă teleportaţi la voi”, le-am poruncit. „Copilul meu e la voi şi ar fi bine să ajung acolo urgent să am grijă de el. Dumnezeu ştie că voi nu puteţi. Nu sunteţi altceva decât o adunătură de idioţi spaţiali, hoţi de oameni şi de copii. Aţi face bine să mă duceţi acolo sus să am grijă de acei copii. M-aţi auzit?”.

Zilele următoare am fost distras. Ce-mi făcuseră? Îmi furaseră sămânţa, pasiunea, capacitatea de a ejacula şi îmi puseseră relaţia cu partenera mea în pericol prin frustrarea pe care mi-o provocau în timpul relaţiilor intime. Eram furios, frustrat. Nenorociţii, se jucaseră cu mine!

Şi totuşi, ştiam că eram parte a acestui eveniment. Eram înfierbântat în „visurile” mele; şi îmi plăcuse. Eram excitat în timp ce mă uitam pe fereastra casei prietenului meu, o doream, dar eram prea speriat atât de ea, cât şi de implicaţiile dorinţei mele. Nu puteam face faţă extratereştrilor, aşa cum nu puteam face faţă dorinţelor mele sexuale. Eram o epavă.

Întotdeauna am simţit multă vinovăţie sexuală. Ce era de făcut? Viaţa merge, pur şi simplu, înainte? E greu. Cum fac să înţeleg ce mi se întâmplă? Credeam că a strânge mai multe informţii despre acest subiect ar fi un bun punct de plecare. M-am interesat de hipnotizatori care m-ar fi putut ajuta să mă întorc în acele nopţi. Dar, pentru că urma să mă mut la Washington, căutarea hipnotică avea anumite limite. S-a dovedit că nu aveam să reuşesc a contacta vreun hipnotizator.

Am lăsat baltă subiectul până când am ajuns la Washington. Tot din cauza timpului scurt pe care aveam să-l mai petrec în New York, nu am participat la nici un grup de ajutorare a răpiţilor. Conducând din Long Island înspre noua mea casă, am simţit cum temerile mele legate de extratereştri dispăreau. Furia a pălit, iar eu am devenit mândru de noul meu statut de tată al unor copii spaţiali. Mă simţeam special. „Extratereştrii m-au ales pe mine, dintre toţi oamenii, pentru lucrarea lor măreaţă”, am gândit. Îmi plăcea să mă simt special. Gândul că mă aflam într-o misiune specială de a salva o specie de creaturi extraterestre era palpitant. Şi da, „nu puteau reuşi fără mine”. Astfel de sentiment special era un elixir puternic.

În plus, am început să simt că extratereştrii mă ajutaseră să-mi înfrunt dorinţele şi frustrările sexuale cele mai adânci de care mă temeam cu adevărat. De-a lungul lunilor când am avut visurile, mi-am dat seama că depindeam prea mult de alţii. Aveam nevoie să mi se poarte de grijă şi să simt prietenie mult mai mult decât aveam nevoie de o relaţie sexuală puternică, complexă.

Soţia mea fusese mult mai în vârstă decât mine. De asemenea, îsi făcuse histeresectomie, aşa că era un partener sexual foarte sigur, deloc  ameninţător. Partenera mea de mai târziu era destul de activă sexual, dar, cel mai important, era oaza mea de linişte în mijlocul uraganului dezlănţuit de schimbările mele personale. Poate că impotenţa mea a fost influenţată de absorbţia energiei mele sexuale de către extratereştri, dar principala cauză a fost, cred eu, faptul că nu doream să-mi împart sămânţa cu ea. Nu o iubeam şi nu o doream destul pentru a deveni atât de intim cu ea.

El este tatăl tău… nu te speria !
Deveneam conştient de atâtea lucruri, conştient că visurile mele erau evenimente reale, conştient că relaţiile mele intime erau bazate pe nevoie, şi nu pe dorinţă. Şocul realizării întreţinerii de relaţii sexuale cu extratereştri mi-a deschis ochii în ceea ce priveşte insatisfacţia generată de relaţiile mele pământeşti.

Aşa stăteau lucrurile în timp ce eu călătoream prin ţară, până când am ajuns la Santa Fe. Acolo am avut o altă experienţă care mi-a deschis o nouă perspectivă asupra experienţelor mele cu extratereştri. Gray-ii m-au dus la copiii mei pentru a avea grijă de ei.

În cea de-a treia noapte petrecută în Santa Fe, dormeam în rulota mea în campingul Tusque Indian. M-am trezit brusc şi panicat. Ştiam că se întorseseră. Mintea mea ţipa: „Asta este! E pe bune! Nu e un vis!”. Eram îngrozit. Stăteam pe spate în pat cu picioarele întinse. Îmi amintesc două mâini prinzându-mi ferm, dar nu brutal, picioarele, chiar deasupra gleznelor, ca şi cum ar fi vrut să mă cuminţească. Entitatea care îmi ţinea picioarele mi-a spus: „Nu te speria, este tatăl tău”. Deodată m-am relaxat. Ştiam că eram prea panicat pentru a călători sus, în spaţiu, aşa că trebuia să fiu calmat. Am simţit cum eram împins spre o rază pentru a fi ridicat în spaţiu, asemenea unei ridicări pe targă.

Foto 06

Voiam să merg, să iau parte în mod conştient la ceea ce se întâmpla, orice ar fi fost, dar îmi era prea frică. Tot ce am putut face a fost să rostesc: „Dumnezeului meu îi cer puterea de a fi sigur că nu voi fi rănit”. Nu voiam să ratez aşa o aventură.

Ştiam că, reuşind să rămân conştient, aveam să mă simt şi mai special. Abia atunci aveam să fiu o parte cu adevărat importantă din jocul extratereştrilor. Dar fusesem inconştient pe perioada întregului eveniment. Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că eram din nou în patul meu, conştient că se terminase.

Oricât de înfricoşat aş fi fost, îmi doream să se întoarcă. Eram supărat că experienţa se terminase. În mintea mea, i-am întrebat: „Vă veţi întoarce?”. Tot în mintea mea am auzit răspunsul: „Sigur, abia devii interesat!”. M-am îndoit de mine însumi în acel moment şi mi-am spus că vorbesc cu mine însumi, dar, scriind acestea, cred că mesajul a fost real.

Nu-mi aminteam nimic exact din această experienţă. Nu am văzut pe nimeni şi nici nu-mi amintesc ce am făcut, asta dacă am făcut ceva. Dar ştiam, cumva, că sexul nu fusese implicat. Nu-mi amintesc să fi experimentat vreun sentiment sexual şi, cu siguranţă, nu am avut erecţie. Dar după ce se terminase, am întrebat cinic: „Aţi găsit ceea ce v-aţi dorit?”, referindu-mă la energiea sexuală. Poate că nu-mi aminteam vreo întâmplare sexuală pentru că îmi absorbiseră toată energia şi, astfel, neavând energia de a pune în aplicare biochimia memoriei, nu-mi puteam aminti nimic.

A doua zi mi-am amintit destul de bine experienţa. Nu mai mult decât am descris deja, dar o simţeam proaspătă şi reală. M-am gândit la ea toată ziua. Ce s-a întâmplat? Cine sunt ei? Ce vor? De ce mă vor pe mine? Pe parcursul zilei am avut un puternic sentiment că mă duseseră acolo pentru a avea grijă de copii. Aveau nevoia de grija unui tată.

Câți copii sunt ai mei ?
Ţineam neapărat să aflu care era treaba cu aceşti extratereştri. De ce fac ceea ce fac, orice ar fi asta? Ştiam că nici nu se mai punea problema hipnozei, de vreme ce călătoream. Să-i întreb pe gray de asemenea, pentru că eram prea speriat de fiecare dată când îi întâlneam. Dar, în lumina zilei, mă simţeam puternic, îndrăzneţ. M-am gândit că avea să fie bine dacă îi voi întâlni în timpul zilei, că aş putea face faţă contactului. Întrebarea era cum să îi contactez ziua? Era de datoria mea să iniţiez contactul, aşa că am făcut-o.

Cunosc un tip de meditaţie asemănătoare meditaţiei Kundalini, care mă ajută să intru în legătură cu viaţa din afara conştiinţei zilnice. Aşa că am plecat în căutarea gray-ilor. I-am găsit. Pe parcursul următoarelor zile, în dimineţile dinaintea călătoriei mele pe autostrăzile din New Mexico şi Arizona, aveam să călătoresc în spaţiu pentru prima dată, să-mi văd copiii.

Vizitele erau la fel. Mă simţeam coborând într-o cameră metalică. Simţeam că eram într-o navă spaţială. Camera în forma literei „D” era destul de mare. Îmi amintea de camerele de zi ale spitalelor psihiatrice în care lucrasem. În faţa mea vedeam un rând de leagăne şi paturi sau incubatoare. În dreapta mea, în bucla literei „D”, se aflau câşiva gray adulţi. În stânga mea şi în spatele camerei, nu departe de o scară care ducea în altă cameră din şi în care ieşeau şi intrau copii, se aflau câţiva copii între 4 şi 9 ani. Aproape de mine, în stânga, erau copiii mai mari, despre care credeam că sunt adolescenţi.

Ştiu că mă aflam într-un mediu extraterestru. Totul era diferit: aerul, mirosul, priveliştea, sunetele, texturile. Nimic, în afară de mine şi de sămânţam mea, nu-mi amintea de Pământ. Copiii arătau destul de umani, doar că ochii şi capetele lor erau mai mari. Faţă de mine erau reticenţi. Nu le era teamă, dar păstrau distanţa, de parcă aş fi fost un profesor înlocuitor care intra în clasa lor din liceu. Am simţit cum mă măsurau şi nu-mi acordau deloc credit. I-am întrebat pe adulţi:

– „Câţi sunt ai mei?”. „30-40”, mi-au răspuns ei.

– „Cum adică 30-40, nu ştiţi exact câţi?”. Eram consternat că produsesem atâţia copii şi furios că ei erau atât de nepăsători faţă de număr.

– „Exact treizeci şi patru, dacă trebuiă neapărat să ştii, şi încă opt embrioni din care unii ar putea să nu supravieţuiască. De asta ţi-am spus un număr imprecis”. „Câţi copii hibrizi aveţi în total?”, am întrebat. „Treizeci şi patru de milioane”, a venit răspunsul.

– „Wow!”, mi-am spus, „asta e mult!”. Şi, iată, iar numărul 34.

– „De ce e numărul 34 atât de special?”. Începusem să mă îndoiesc de corectitudinea transmisiei mentale.

– „Vrei să spui 34.000.000 sau 340.000 sau 34.000?”, am întrebat. Răspunsul primit era confuz, lăsându-mi sentimentul că numărul nu era chiar 34 de milioane, dar că aveau totuşi foarte mulţi copii în spaţiu.

– „De ce 34? Ce are numărul acesta atât de special?”

– „Numerele 3 şi 4 alcătuiesc piramide”, mi s-a spus. Am văzut imaginea a trei blocuri deasupra a patru blocuri.

– „Numărul doi este prea universal, iar unu este parte din tot. Aşa că folosim trei şi patru”.

Fiecare vizită dura aproximativ 10-15 minute. De fiecare dată când ajungeam acolo, copiii mă aşteptau. Am început să mă intreb „Cum de mă aşteaptă? Ştiu, oare, că vin? Este posibil ca această experienţă să fie plănuită special pentru mine? Poate fi o hologramă sau un alt tip de program telepatic în care sunt inclus?”. Experienţele erau însoţite de îndoieli, dar vizitele îmi păreau reale.

Obişnuiam să-i adun pe copii în cerc şi organizam scurte sesiuni de terapie prin mişcare/muzică; acel tip de dans în cerc care are ca scop exprimarea fizică a sentimentelor. Muzica pe care ne mişcam era muzica folosită de mine în timpul meditaţiei şi pe care continuam să o ascult printr-un walkman. Ştiam că şi copiii puteau auzi muzica. Nu mai auziseră muzică până atunci. Melodia „Out of silence” a lui Zanii a fost prima lor experienţă muzicală.

Nu simţeau nici un ritm. I-am rugat să se mişte uşor în înainte şi înapoi pe muzică. Nu ştiau cum să facă asta. Aşa că m-au privit şi, imediat, o cunoştinţă interioară şi-a făcut loc şi au reuşit să se balanseze puţin pe loc.

Apoi le-am cerut să-şi dea mâinile. Nu se mai ţinuseră niciodată de mâini. Nu se mai atinseseră niciodată. Bineînţeles că simţiseră un anumit contact fizic, dar nu o atingere directă, comunicativă, senzuală.  După încă puţină mişcare şi atingere a mâinilor am simţit că era de ajuns pentru toţi şi am plecat.

Va urma…

Anunțuri

2 Responses to Prima parte | Paternitatea în noua eră. Copii extratereştri

  1. Pingback: Prima parte | Paternitatea în noua eră. Copii extratereştri | mUFOn ROMANIA

  2. Reblogged this on detoatepentrutoti2016.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: