Întâlniri cosmice


Intalniri cosmice

Triunghiurile morții, un proiect secret al US AirForce

 

By R.C.

La 4 iunie 1965, cosmonauţii McDivitt şi White se aflau în nava „Gemini 4“ ce evolua pe o orbită fixă în jurul globului terestru. În timp ce zburau deasupra oceanului Pacific, au observat deodată un ciudat obiect strălucitor avea forma unui cilindru şi prezenta un fel de prelungire asemănătoare unui braţ. Ulterior, la insistenţele opiniei publice, NASA a publicat fotografia obiectului respectiv, extrasă din filmul adus de echipaj. În imagine însă, ciudatul „navigator” apărea ca un ovoid ce radia o lumină intensă de pe întreaga sa suprafaţă şi care lăsa în urma lui o „coadă de foc“, o evidență a unui jet reactiv. Anchetele minuţioase efectuate de organele de resort au stabilit că în acele momente, cel mai apropiat corp trimis de pe pămînt în spaţiu se afla la o distanţă de 1.950 km faţă de nava orbitală; or, atât din calcule cât şi experimental, se constatase că de la acea depărtare corpul respectiv nu putea fi văzut. Ce era însă sclipitoarea „navă străină” ce evolua în mod neştiut în apropierea planetei noastre?

în Raportul Comisiei Condon, la capitolul privind observaţiile cosmonauţilor, dr. Fr. Roach scria următoarele în legătură cu acest caz: „…NORAD a cercetat cu atenţie ce sateliţi ar fi fost posibil să întîlnească şi a emis sugestia că obiectul ar fi putut să fie Pegasus, care în momentul respectiv se afla la 1.200 mile distanţă… O identificare preliminară a obiectului cu Pegasus B pare îndoielnică. Pegasus B are o dimensiune maximă de 29,3 m, ceea ce corespunde cu 1/20 minute dintr-un arc la distanţa de 2 000 kilometri. Este o extensie unghiulară prea mică pentru a permite descrierea unor „braţe care ieşeau afară”.

James McDivitt

Obiectul misterios observat și raportat de McDivitt și White

Mai târziu, în timpul misiunii lui „Gemini 4“ , Pegasus a fost la o distanţă mult mai favorabilă (497 km), adică de patru ori mai aproape decât în timpul observaţiei raportate. Cosmonauţii McDivitt şi White au comunicat că nu au reuşit, cu toate că au încercat în mod serios, să identifice vizual satelitul Pegasus B în timpul acestei întâlniri. Celelalte 10 obiecte, excluzând Pegasus B, de pe lista NORAD se aflau toate la distanţe considerabil mai mari de „Gemini 4“ decât evaluarea recunoscut aproximativă de 10 mile (16 km) făcută de McDivitt şi erau de aceleaşi dimensiuni ca şi Pegasus B, sau mai mici. Nu par să fie candidaţi probabili pentru obiectul văzut de cosmonaut”.

Din lipsă de „candidaţi” cunoscuţi pe pământ, cazul rămase fără nici o explicaţie, lăsînd însă să se întrevadă o ipoteză turburătoare…

Fantoma de la ora 10

Dar la cea de a 51-a oră de zbor, echipajul raporta din nou celor de la centrul de control că pe deasupra navei trecea un alt corp necunoscut; acesta strălucea intens, părînd asemenea unei stele ce ar fi zburat grăbită spre o anumită destinaţie. Prezumţia că ar fi fost un alt satelit era exclusă, căci la acea dată toate obiectele care evoluau pe orbite se aflau la altitudini mai joase decât „Gemini 4“ . Şi totuşi, „cineva“ zburase pe deasupra capsulei, fără ca specialiştii de la sol să poată determina cine era.

Şase luni mai târziu, la 4 decembrie 1965, cosmonauţii Borman şi Lovell transmiteau prin radio de la bordul navei „Gemini 7“ că au observat „fantoma de la ora 10“ . Aceasta era de fapt un obiect luminos care, în mod surprinzător, s-a deplasat împreună cu capsula terestră pe o întreagă porţiune din traseul orbital. Convorbirile prelungite purtate între echipaj şi centrul de coordonare al zborului asupra detaliilor constructive ale însoţitorului, nu au condus la identificarea acestuia cu vreun obiect trimis de pe pământ. Totuşi, cine putea fi oare misteriosul companion care a zburat „în formaţie” cu „Gemini 7“ , într-un mod atât de degajat? Nici în acest caz însă, anchetele ulterioare ale specialiştilor nu au putut oferi elemente clarificatoare…

În anul următor, echipajul format din John Young şi Michael Collins depăşea recordul de înălţime, evoluând în altă capsulă Gemini la peste 750 km înălţime. După entuziasmul acestei realizări, la cea de a şasea tură orbitală, din dimineaţa zilei de 19 iulie 1966, cosmonauţii comunicau însă la sol întreaga lor emoţie: în faţa navei le apăruseră două obiecte strălucitoare roşiatice, care păreau că s-au fixat pe aceeaşi orbită. După ce au mers împreună o porţiune din traseul circumterestru, cele două „obiecte“ necunoscute şi-au schimbat totuşi direcţia, dispărînd în spațiu cosmic. Nu era oare justificată emoţia echipajului, mai ales că nimeni de pe pământ nu ştia cine putea fi în cele două nave străine?

Un cilindru cu diametru de 80 m

în ziua de 13 septembrie 1966, de la bordul navei „Gemini 11“ cosmonauţii Conrad şi Gordon raportau la sol că pe parcursul celei de a 18-a rotaţii orbitale au văzut „un obiect mare“ ce evolua în spaţiu. Acesta era deasemeni luminos intens. Una dintre fotografiile făcute de Gordon, ce a fost publicată de NASA şi apoi de diferite reviste, prezenta însă detalii şi mai neobişnuite. Astfel, pe coperta revistei „Science and Mechanics“ se putea constata că în timp ce corpul cilindric al obiectului necunoscut radia o lumină alb-gălbuie, în partea din faţă strălucirea avea o culoare roşie, iar în partea posterioară era verde. Ciudate „lumini de poziţie” folosite în imensitatea spaţia­lă! La început, oficialii de la sol au presupus că obiectul observat ar fi putut fi satelitul sovietic „Proton 3“ , aflat în zbor la „mai mult de 450 km”.

Totuşi, calculele şi experimentul anterior demonstrau că Ia acea depărtare, nu se puteau distinge corpuri având dimensiunile satelitului respectiv. În condiţii favorabile, acuitatea vizuală ar fi permis observarea la distanţa de 450 km numai a obiectelor cu diametre de cel puţin 2 minute de arc. Or, la acea depărtare satelitul prezenta o deschidere unghiulară de numai 1/20 de minut de arc, diametrul său fiind de 4 m; în acelaşi timp, racheta sa purtătoare ce zbura separat, oferea doar o deschidere de 1/10 de minut, la lungimea sa de 10 m. Deci, niciunul din cele două obiecte nu erau vizibile din navă, la distanţa respectivă. Prin urmare, bazându-se pe calcule, corpul necunoscut ar fi fost în mod practic de 20 ori mai mare decât „Proton 3“ , avînd astfel un diametru minim de 80m. La acea dată însă, se ştia în mod categoric că nimeni de pe pământ nu putuse expedia în spaţiu vreun obiect cu dimensiuni atât de mari. De unde venea oare ciudatul cilindru strălucitor…?

Dar nu numai echipajele programului „Gemini“ au avut parte de straniile întâlniri cosmice. Prezentând zborul navei „Apollo 10” din cursul zilei de 20 mai 1969, presa din ziua următoare relata textual astronauţii americani au zărit două obiecte evoluând în spaţiu. Unul dintre acestea este, după identificarea lui, cel de al treilea etaj al rachetei Saturn“. Dar cel de al doilea obiect, ce putea fi? Era oare unul din panourile de protectie ale modulului lunar (LEM)?

Totuşi, problema în sine era mult mai complicată; de la NASA se difuzase faptul că atât tronsonul de rachetă cât şi panourile respective se aflau în acele momente la o depărtare de peste 6 000 km faţă de navă. În această situaţie, era evident că părţile de rachetă nu mai puteau fi observate, lungimea lor fiind numai de 13-14 m. Dar cosmonauţii au văzut clar: în spaţiu se deplasau două obiecte luminoase…

Comunicatul NASA privind zborul navei „Apollo 12“ a fost însă şi mai intrigant. Iată un extras din textul publicat de presa zilei de marţi 18 noiembrie 1969: „Un obiect „misterios“ care nu a putut fi identificat până în prezent nici de echipajul navei „Apollo 12“ , nici de tehnicienii de la centrul spaţial din Houston, urmează la o distanţă destul de apropiată nava „Apollo 12“ , care se îndreaptă spre lună. Această urmărire a început vineri. Mai multe dialoguri schimbate între sala de control de la Houston şi echipajul lui „Apollo 12“ au avut drept scop să determine natura acestui „obiect zburător neidentificat“ (OZN).“

Un „călător” misterios

Din nou, tehnicienii de la NASA au emis ipoteza iniţială că „obiectul” ar fi putut fi cea de a treia treaptă a rachetei, sau unul din panourile de protecţie ale LEM. Dar şi în acest caz, o analiză matematică ulterioară pare a elimina prezumţia respectivă. Din ziua de vineri de când începuse „urmărirea“ şi până luni – când s-a emis comunicatul, – trecuseră aproape patru zile de „zbor în comun“. Treapta a treia fusese însă îndepărtată din culoarul de zbor încă de vineri (după aproape 5 ore de la lansare), fiind plasată pe o orbită solară pentru a se evita orice pericol de ciocnire (presa din 17 nov. 1969). Apoi, la o distanţă de peste 100.000 km de la pământ, s-a făcut o primă corectare a traiectoriei navei; o zi mai tîrziu, la peste 250.000 km de pământ, s-a efectuat o a doua corecţie a direcţiei de zbor. În mod practic, toate cele trei manevre nu au făcut decât să mărească depărtarea dintre nava cosmică şi tronsonul de rachetă expediat undeva în spaţiu. În ceea ce privea panourile problema era întru totul asemănătoare, cu atât mai mult cu cât acestea fuseseră îndepărtate încă înainte de separarea ultimului etaj al rachetei (eliminarea panourilor se făcuse la 31/4 ore după lansare).

Dealtfel, o simplă schiţă ar demonstra uşor faptul că toate aceste părţi din rachetă se aflau undeva departe de navă, după atîtea zile de zbor în direcţii diferite. Dar chiar dacă ar fi fost posibilă supoziţia prezenţei lor la numai 450 km de „Apollo 12“ , după cum s-a încercat a se sugera, tot nu se putea pune problema observării lor, considerentul acuităţii vizuale impunîndu-se categoric. (Satelitul Pegasus avea dimensiunile duble şi totuşi nu a putut fi observat la o aceeaşi distanţă). Şi astfel, din lipsă de „candidaţi” cunoscuţi, problema rămase din nou neelucidată…

„Ei” au ucis elementul de combustie!

Însă cel mai mare semn de întrebare pe care cosmonauţii l-au lăsat să se strecoare în părerile opiniei publice a fost un altul şi anume, cel legat de nefericitul zbor al navei „Apollo 13“ . După emoţionanta reîntoarcere a „Odiseei”, o lume întreagă s-a întrebat apoi, asupra cauzelor avariei survenite în drumul spre Lună.

John Swigert

John Swigert, pilotul modulului misiunii Apollo 13 (medalion)

Analizând detaliile ce le-au putut obţine din relatări şi fotografii, experţii de la sol au ajuns ulterior la concluzia că explozia respectivă a unuia din rezervoarele de oxigen s-ar fi datorat defectării unor mici întreruptoare electrice. Şi totuşi, întreaga explicare ipotetică pare a fi pusă în cumpănă de „ceva” care a rămas încă şi astăzi nelămurit: cuvintele lui John Swigert – pilotul modulului – rostite chiar în primele momente ale dezastrului. Astfel, în seara – 16 – zilei de 13.04. 1970 – la ora 21,41 -, el transmitea din spaţiu celor de la Houston:

„Sunt pe emisie acum – nu mai am niciun fel de curent. Hei! S-a isprăvit. Ei, ei au ucis elementul de combustie. E mort!“.

Cine erau însă aceşti „Ei“ care voit sau întâmplător, au fost în stare să producă o astfel de defecţiune la sute de mii de kilometri de Pămînt? Este evident faptul că aceşti „Ei“ erau cunoscuţi atât de cosmonauţi, cât şi de cei de la sol. Cine puteau fi oare?

Cine sunt „Ei”

Deşi s-ar fi părut că după acest incident straniu nu ar mai fi survenit nici o altă „întâlnire cosmică“ , opinia publică a fost surprinsă de un nou comunicat (Presa din 3 noiembrie 1971 informa că în drum spre planeta Marte, nava spaţială „Mariner 9“ a prezentat temporar o curioasă slăbire a intensităţii semnelor ce le transmitea. S-a emis ipoteza lovirii sale de către un meteorit ; totuşi un astfel de şoc ar fi produs efecte mecanice care nu se mai puteau repara şi nu doar influenţe electromagnetice temporare. Există oare vameşi neştiuţi ai spaţiului ?) ciudat, reluat de presa din întrea­ga lume.

Astfel, specialiştii de la „Jet Propulsion Laboratory“ din Pasadena informau: „Un obiect extrem de strălucitor, neidentificat încă, a deviat marţi sonda spaţială „Mariner 9“ aflată pe o orbită marţiană” . Presa din 24.11. 1971 („Scînteia“ ) preciza în plus: „Un purtător de cuvânt al Centrului spaţial din Pasadena a declarat că acest obiect neidentificat este mai strălucitor decât steaua Canopeea utilizată ca punct de reper…“ Dar ce fel de obiect luminos putea să apară în mod subit în apropierea sondei, căci cercetătorii cerului nu sesizaseră nici un eveniment astronomie (Planeta Marte însăşi, cât şi micul satelit Phobos sunt unele din cele mai întunecate corpuri cereşti din sistemul nostru solar) deosebit? Or, este evident faptul că în acel interval (La scurt timp s-au plasat pe orbite marţiene şi sondele sovietice „Mars 2 “ şi „Mars 3“), planeta Marte era urmărită cu un interes crescut, de către majoritatea observatoarelor astronomice terestre…

Spicuind aceste fapte mereu neexplicate, apare în mod normal o întrebare: ce sunt în fond aceste obiecte zburătoare strălucitoare, care anulează posibilitatea unei origini terestre? De unde vin acestea şi de fapt… ce caută în sistemul nostru solar?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: