Misterul dispariției regimentului „Norfolk”


by Emil Străinu

1 Norfolk

Soldați ai Batalionul 4 din Regimentul Norfolk

În haosul carnajului de la Gallipoli din Primul Război Mondial, cu greu ar mai putea ne surprindă ceva. Si totuşi, condiţiile dispariţiei unui număr semnificativ de militari aparținând Regimentul l Norfolk intrigă şi astăzi. În dimineaţa zilei de 21 august 1915, Sir Ian Hamilton a ordonat un atac general al forţelor expediţionare aliate asupra poziţiilor deţinute de turci dincolo de Câmpia Suvla, în jurul Cotei 60. Ceea ce urma să se întâmple în timpul atacului însă, avea să intre în istorie ca cel mai cunoscut caz de dispariție misterioasă înregistrat vreodată.

Teleportare sau poartă interdimensională?

„Dimineaţa era senină, fără nori, si ne aşteptam la o zi mediteraneană tipică. Am remarcat totuşi o excepţie: sase până la opt nori ca nişte pâini rotunde, toţi de aceeaşi formă, planau deasupra Cotei 60. Am observat că, în ciuda unei brize uşoare care sufla dinspre sud cu 8-10 km/h, poziţia şi forma acestor nori rămâneau neschimbate. Din postul nostru de observaţie, situat la 150 metri înălţime, îi vedeam planând la 60° faţă de orizontală (circa 1.200 m altitudine). Exact sub aceşti nori stătea nemişcat pe sol un altul, de formă elipsoidală, măsurând 240 metri lungime, 60 metri lăţime și puțin peste 70 metri înălţime.

Acest nor era absolut compact, părând a fi de o structură aproape solidă si se afla la o distanţă de 227-356 metri  de Cota 60, în interiorul teritoriului menţinut de britanici. În afară de noi, au mai făcut aceleaşi observaţii si ceilalţi 22 de oameni ai Secţiei a III-a din First Field Company N.Z., adăpostită în tranşeele de la Rhododendron Spur, situate la aproximativ 2.275 metri la sud-vest de norul care se afla la sol. Punctul nostru de observare era la doar 90 metri de Cota 60; vedeam perfect forma şi extremităţile acestui nor neobişnuit, care, după cum ne-am dat seama, se aşezase pe locul unui golfuleţ spre care ducea un drum sau, poate, albia unui râu secat (Kaiajik Dere).”

 Culoarea norului era de un gri pal, ca și a celor din aer.

„Deodată, am văzut trupe din Regimentul Norfolk intrând în golful secat și îndreptându-se spre Cota 60. Când oamenii au ajuns în faţa norului, au pătruns în el fără nici o ezitare; dar nici unul nu a ieşit pentru a porni atacul spre Cota 60. După o oră, când şi ultimul soldat dispăruse în interi­orul norului, acesta s-a ridicat încet de la sol, întâlnindu-se cu ceilalţi nori asemănători pe care i-am menţionat la începutul declaraţiei noastre. Până atunci, norii planaseră în acelaşi loc, înşiraţi unul lângă celălalt ca nişte boabe într-o păstaie, dar imediat ce norul de pe pământ a ajuns la înălţimea lor aceștia „au plecat” cu toţii în direcţia nordului, spre Turcia (Teritoriul Bulgariei de astăzi).

3 Norfolk

Norii misterioși în care au dispărut militarii Regimentului Norfolk

După 45 de minute nu se mai vedea nici unul. Un batalion din Regimentul Norfolk a fost dat dispărut sau exterminat și, la capitularea Turciei (în 1918), prima cerere a Marii Britanii a fost elibera­rea prizonierilor din acest batalion. Turcia afirma însă că soldaţii englezi nu apăruseră pe frontul Cotei 60, nefiind deci capturaţi. Declaraţiile noastre şi ale celorlalţi din First Field Company N.Z. atestă adevărul acestui răspuns.

Un regiment britanic, în 1914-1918, cuprindea între 800 si 4.000 de oameni. Nu ştim câţi din Regimentul Norfolk au dispărut în acel nor… Noi, subsemnaţii (…), foşti luptători în A.N.Z.A.C., declarăm sub jurământ că incidentul descris mai sus este absolut adevărat. Semnat: F. Reichart (Matata, Bay of Planty), R. Newnes (157, King Street, Cambridge) si J.L.Newman (73 Freyberg Street, Octumoctai, Tauranga).” – extras din (Jacques Vallee: „Passport to Magonia„ – Chicago, 1969.)

Prima oară, declaraţia neozeelandezilor fusese publicată în 1965, în revista „Spaceview”, Dar în revista engleză „Fortean Times” (nr. 27/1978) și în cea franceză „Lumieres dans la Nuit” (nr. 201/1981), Paul Begg si, respec­tiv, Jean Sider neagă veridicitatea celor susţinute de martori, fără a ajunge la vreo concluzie clară în privinţa autorilor falsului: neozeelandezii sau Vallee.

Jean SiderJean Sider (foto) enumera în articolul său („Lumieres sur Gallipoli” – Aout, 1915) opt argumente, dintre care cele mai importante sunt: a) Arhivele aparţinând Imperial War Museum conţin acte emise de Batalionul 4 din Regimentul Norfolk la câteva zile după data teoretică a dispariţiei de la Cota 60. b) Batalionul 5 din Regimentul Norfolk a dispărut într-adevăr, dar pe 12 august şi nu pe 21 august, aşa cum afirmă declaraţia. c) O parte (122 dintr-un efectiv de 267) dintre cadavrele celor din Batalionul 5 au fost găsite şi îngropate la 23 septembrie 1919, după cum atestă arhivele britanice (este vorba de Compania Sandringham, compusă din voluntari de pe domeniul Casei Regale Britanice, care a atacat frontal o poziţie fortificată, pierzând jumătate din oameni. Supravieţuitorii, printre care şi căpitanul companiei, au fost luaţi prizonieri şi executaţi de turci – n.a.). d) Reichart a ajuns pe linia frontului abia la 28 august, deci după: dispariţia Batalionului 4.

La aceste concluzii se mai adaugă si observaţia lui Paul Begg, care relatează că nici un document militar oficial britanic nu consemnează! declaraţia celor trei martori din A.N.Z.A.C.

Argumente vs. contraargumente

S-ar părea deci că declaraţia este falsă si Vallee a fost indus în eroare. Dar argumentelor celor doi cercetători li se pot aduce o serie de contraargumente deloc neglijabile:

  • Nici un document oficial nu a fost publicat în legătură cu dispariţia într-un „nor straniu” a Regimentului Norfolk? Și totuși, în volumul „Tlie World Crisis” (New York, Scribner’s, 1928), Sir Winston Churchill, Prim Lord al Amira­lităţii la începutul Primului Război Mondial și autorul planului de debar­care la Gallipoli, menţiona: „Regimentul l Norfolk ca fiind printre unităţile cu cele mai mari pierderi din timpul campaniei, au fost total distruse”. Campania de la Gallipoli (ale cărei scopuri erau: a) cucerirea Strâmtorilor; b) scoaterea Turciei și Bulgariei din război; c) ajutarea Serbiei, aflată într-o situaţie disperată; d) stabilirea unei legături mai bune cu Rusia) a eşuat din cauza subestimării valorii defensive a tere­nului, absolut impropriu stabilirii unui cap de pod care să permită o ofensivă de mari proporţii, în pofida eroismului trupelor britanice și ale A.N.Z.A.C., erorile comandamentului au fost plătite printr-o baie de sânge și Churchill a trebuit să-și dea demisia din postul de la Amiralitate, intrând într-o lungă eclipsă politică. Este remarcabilă deci menţionarea în 1928 a distrugerii aces­tui regiment britanic, într-o campanie de care era răspunzător.

Alt autor de prestigiu, căpitanul Th. Frothingham („The Naval History ofthe World War” – Cambridge, Harvard, 1925), nu pomeneşte nimic despre Regimentul l Norfolk, dar menţionează un incident în care a fost implicată flota anglo-franceză care participa la bătălia Strâmtorilor. În după-amiaza zilei de 21 august 1915, două avioane de recunoaştere franceze au fost tri­mise să cerceteze nişte ciudaţi „nori” cenuşii care survolau navele aliate, la circa 1.000 m altitudine. Echipajele cuirasatelor engleze si franceze au obser­vat cum cele două aparate au intrat în „escadra” compactă a norilor cenuşii, după care le-au pierdut din vedere. Avioanele nu au mai revenit niciodată la bază, cei patru aviatori francezi fiind daţi „dispăruţi deasupra mării”.

2 Norfolk

Recruții ce au format Batalionul 5 din Regimentul Norfolk

S-a presupus că ciudaţii nori, de formă elipsoidală, rotundă sau de fus, erau de fapt dirijabile germane care au doborât cele două avioane (neînarmate). Dar aceasta nu explică motivul pentru care „dirijabilele” nu au bombardat flota aliată sau imposibilitatea găsirii unor fragmente ale avioanelor, într-o zonă restrânsă şi intens străbătută de navele engleze si franceze. Ipoteza dobo­rârii aparatelor franceze de aviaţia turcă a căzut de la sine, în 1915 Turcia având doar câteva avioane şi o aeronautică militară pur simbolică.

Martorii neozeelandezi nu făceau parte din trupele britanice, ci din A.N.Z.A.C. şi, prin urmare, nu aveau de unde să cunoască precis efectivul şi matricola unităţilor engleze cu care veneau în contact, mai ales pe linia fron­tului, unde situaţia se putea schimba de la o clipă la alta. De aceea, folosirea titulaturii de „regiment” în declaraţie este relativă, martorii admiţând că n cunoşteau efectivul trupelor dispărute.

Declarații contradictorii

Până la sfârşitul campaniei, Regi­mentul Norfolk a fost complet distrus, după câte atestă arhivele britanice, din cei 2.800 de soldaţi, subofiţeri si ofiţeri înmatriculaţi scăpând doar… 386! Nu se pot stabili condiţiile dispariţiei sau decimării fiecărei companii si fiecărui batalion în parte, aşa că este foarte posibil ca neozeelandezii să fi văzut într-adevăr un fenomen asemănător celui descris, în care să fi fost implicat un batalion sau o altă unitate a Regimentului Norfolk.

Argumentul potrivit căruia unii martori au ajuns în zona Kaiajik Dere la sfârşitul lunii august nu are decât o valoare relativă, arhivele britanice menţionând data când întreaga divizie neozeelandeză trimisă ca întărire englezilor şi-a ocupat poziţiile. Nu există date precise despre diversele sale unităţi si este foarte posibil ca batalionul sau doar compania din care făceau parte martorii să fi ajuns pe linia frontului mai devreme.

De altfel, un timp s-a negat chiar existenţa martorilor în sine, deoarece un cercetător britanic nu a primit răspuns la scrisorile trimise celor trei sol­daţi din A.N.Z.A.C. Ancheta sa se desfăşura însă în 1978, iar cei trei muri­seră de mult… Până la urmă, s-a descoperit că Reichart si Newnes, cel puţin, luptaseră cu certitudine în Divizia l, Corpul III Armată A.N.Z.A.C., fiind în august 1915 pe frontul din Gallipoli.

5 Norfolk

O parte din militarii Batalionului 4

Între 21 si 28 august, Batalionul 4 a atacat atât Cota 60, cât si sectoarele Koja-Dere si Boghali, pierzând două treimi din efectiv. Nu au fost găsite decât o parte din cadavre, a căror indentificare nu a fost întotdeauna posibilă, stabilindu-se doar că morţii se aflau „pe locul unde ar fi trebuit să ajungă Batalionul 4 în cursul ofensivei” (Imperial War Museum, „World WarArchives – Gallipoli, 1915”).

Experţii britanici cunoşteau existenţa unei enigme în legătură cu Regimentul Norfolk, considerând ca inadmisibilă dispariţia unor trupe, chiar în condiţiile dure de la Gallipoli. Au fost emise două ipoteze:

  1. Folosirea de către turci a gazelor de luptă în zona Cotei 60. Este greu de crezut însă că englezii nu ar fi sesizat acest lucru, intrând pasivi într-un nor de gaze otrăvitoare, după cum nu se poate explica evacuarea unui mare număr de cadavre înainte ca A.N.Z.A.C. sau corpul expediţionar britanic să fi prins de veste. Trupe geitnane pe poziţii la Soinme (1916). Spre deosebire de frontul de Vest, în Campania Dardanelelor nici o tabără nu a folosit gaze de luptă.
  2. Capturarea unor unităţi engleze si transportarea lor de către… dirija­bile germane. Este imposibil de admis că un dirijabil din 1915, oricât de mare ar fi fost, putea lua la bord mai mult de 50 de oameni si, în orice caz, celelalte trupe engleze, australiene sau neozeelandeze ar fi identificat măcar un singur element tehnic (zgomotul motoarelor, forma nacelei etc.) al pre­zumtivei aeronave, în plus, studiul arhivelor imperiale germane atestă că generalul Otto Liman von Sanders nu a dispus de dirijabile în campania de la Gallipoli.

O strategie greșită

Sir J. Corbett menţiona în volumul său „Naval Operations: History of the Great War Based on Official Documents” (New York, Longmans, 1920) că, fără îndoială, „Turcia ar avea de dat unele explicaţii în legătură cu dispariţia fără urmă a mai multor unităţi din corpul expediţionar britanic de la Gallipoli”. Răspunzând acuzaţiilor, fostul om de stat turc A. Emin („Turkey in the World War” – New Haven, Yale, 1930) și fostul comandant al misiunii militare germane în Turcia, generalul H. Kannengieser („The Campaign in Gallipoli” – London, Hutchinson, 1928) susţineau că trupele turceşti și germane nu au folosit gaze de luptă și nu au masacrat prizonierii la Gallipoli, pierderile deosebit de grele suferite de aliaţi datorându-se inca­pacităţii și obtuzităţii unor ofiţeri din Înaltul Comandament britanic, ce au stăruit în continuarea unei operaţiuni dinainte pierdute din cauza terenului impropriu și a dificultăţilor logistice.

4 Norfolk

Soldații  din trupele A.N.Z.A.C.

Faptul este indiscutabil, ca si corectitudinea trupelor germane ce au luptat în Turcia si Orientul Mijlociu. Cât priveşte însă armata turcă, este tot atât de cert că o parte din soldaţi și ofiţeri s-au dedat la excese deplorabile împotriva prizonierilor de război ai Antantei, oriunde au fost prezenţi, din România până în Peninsula Arabică și Caucaz.

Ceața argintie

Există însă și un document oficial în care se întâlnesc destule indicii asupra stranietăţii cazului. Raportul Final al Comisiei asupra „Operaţiunii Dardanele” (Final Raport of the Dardanelles Comission), definitivat în 1917, dar publicat abia în 1967, menţionează atacul a 3.000 de soldaţi A.N.Z.A.C. asupra cotei 60 la 21 august și atacuri sporadice ale unor unităţi engleze în zona aceluiaşi obiectiv între 12 si 30 august. Este consemnată apariţia unei „stranii brume” si a „cetii argintii” prezente pe Câmpia Suvla la 21 august. Sunt de asemenea menţionate numeroasele dispariţii de pe câmpul de luptă („au existat sute de dispăruţi, care nu s-au regăsit în listele de prizonieri comunicate de Turcia”), precum și faptul că armata turcă trata corect prizonierii aliaţi, „cu unele excepţii”.

Sunt toate acestea semnificative? Constituie argumente favorabile insolitului soartei câtorva sute de oameni pentru care războiul s-a sfârşit în 1915, altfel decât și-ar fi putut imagina? Probabil că nu vom afla niciodată cu certitudine. Un lucru este sigur: dacă infanteriştii britanici au ajuns într-o altă lume – poate chiar în alt Univers?! -, ea n-avea cum să fie mai cumplită decât cea a tranșeelor care desfigurau Europa Marelui Război.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: