Septembrie 1944 – O coloană militară germană dispare sub… Munții Carpați!

Trupe germane în retragere

Era vara anului 2005. Mă aflam invitat de doi prieteni de naţionalitate germană născuţi în România într-o vizită la Universitatea din Bonn, Germania. Într-o vineri după-amiază, când ieşeam de la bibliotecă unde ţinusem o expunere privitoare la consecinţele globale ale războiului geofizic, sunt anunţat de către gazde că sunt căutat de mai multe zile de o persoană care insista să-mi vorbească în particular. La întrebarea mea cine este persoana, primesc un răspuns cel puţin interesant. Eram căutat de un fost militar, pensionar, veteran din Werhmacht! Spun că nu vorbesc germana, dar mi se răspunde că nu este nici o problemă… Eram fixat cu timpul între două întâlniri: una care se terminase cu un grup de specialişti în geofizică şi urma să mă reîntâlnesc cu doi vechi amici cercetători germani din zona ufologiei, colaboratori în celebra şi elevata organizaţie ştiinţifică “The Alien Hunter Group”.

Întâlnirea ce se prefigura insolită am stabilit-o la o cafenea din apropiere, unde de altfel m-am şi îndreptat imediat plin de curiozitate… La întâlnire s-au prezentat un domn în vârstă însoţit de o tânără, care s-a  prezentat ca asistentă şi traducătoare. Enigmaticul personaj, pe care nu-l cunoscusem niciodată până atunci şi pe care nu l-am mai revăzut niciodată, s-a prezentat ca fiind Willy Otto… cetăţean german de origine română născut la Reghin care împlinea chiar în acel an  vârsta de 85 ani, domiciliat la Freiburg.
Nici în ziua de astăzi nu ştiu dacă identitatea prezentată era reală sau era ceva de  faţadă. Era un tip de persoană, să spunem stranie…
A fost foarte direct şi mi-a spus că i s-a vorbit despre mine şi despre preocupările mele în domeniul ştiinţelor nonconvenţionale de către o cunoştinţă comună pe care nu a dorit să o nominalizeze (iar eu nu ştiu nici azi de ce nu am întrebat şi nu am insistat să aflu cine era persoana în cauză) şi mi-a cerut sprijinul în rezolvarea unei probleme personale deosebit de presante  pentru domnia sa.
În acest scop mi-a înmânat un “Dosar” destul de voluminos, rugându-mă să-l studiez şi, dacă se poate, până la plecare să-i dau un răspuns oricare ar fi acela.
A insistat să-mi prezinte nişte acte prin care dorea să se identifice, dar ciudat, am refuzat politicos insistenţele sale, lucru care l-a bucurat în mod vădit.
Am stabilit ca a doua zi, la aceeaşi oră, să ne întâlnim în acelaşi loc. Părea foarte mulţumit, pentru început…

Eu eram extrem de curios, ce putea oare conţine dosarul?!?
Fiind în deplasare oficială, eram participant la o reuniune ştiinţifică internaţională şi eram cazat la Consulatul Român de la Bonn, fosta Ambasadă a R.S. România în R.F. Germania, aflată pe malul Rinului, într-o locaţie superbă, unde am întâlnit un personal extraordinar din toate punctele de vedere condus la cea vreme de domnul consul Vodiţă, un diplomat de excepţie care face cinste urmaşilor lui Nicolae Titulescu.
Întâlnirea cu cei doi amici ufologi a survenit imediat şi a trebuit să amân citirea dosarului pentru că şuvoiul de informaţii dat de germani în domeniul OZN era extraordinar de bogat şi bine documentat, dar ulterior din simpla răsfoire a dosarului n-am înţeles mai nimic.
La prima vedere, ca ofiţer de stat major am intuit că era o copie, parţială, dar amănunţită, a jurnalului de luptă al unei unităţi germane ce se retrăgea din sudul României spre Ungaria la sfârşitul lunii septembrie 1944.
Nume de oameni,  pe grade şi funcţii în ordine de bătaie ca la armată (peste 300 persoane), autovehicule (51 de vehicule), tehnică militară, staţii radio etc. Totul se termina cu trei hărţi numerotate cu A1, B1, W1, pe care nu era greu să desluşeşti ca militar că erau variante de defluire spre Ungaria.
Este drept, păreau nişte trasee pe care ca militar le cunoşteam cu excepţia celui notat W1, care tăia efectiv munţii pe un itinerariu care, dacă nu era aerian, nu avea cum să existe, fiind o imposibilitate nu numai rutieră! Interesant că intrarea în zona muntoasă începea în dreptul unei localitîţi cunoscute pentru mine şi dincolo de munţi se termina tot în dreptul unei localităţi ce o cunoşteam din lungile aplicaţii din Academia Militară şi Academia de Poliţie pe care le absolvisem cu ani în urmă…

Incitant era faptul că zona de trecere în munţi, ca şi cea de ieşire, nu avea nici un defileu, trecătoare sau pas de trecere cât de mici, fiind un masiv muntos abrupt şi nici nu permitea în zona de “intrare” – “ieşire“  amenajarea unui aerodrom nici pentru tehnologia de azi, nici chiar pentru elicoptere. Personal cunoşteam efectiv foarte bine zona… Dacă acum este imposibil itinerariul pentru o coloană moto, dar atunci în 1944!?

Ce reprezenta oare traseul W1?! O variantă de dezinformare–intoxicare!?
Dar pentru cine oare… Era ceva total insolit în acea hartă…
Cele două zone de “capăt” sunt extrem de accidentate, iar între cele două localităţi, pe o lungime de zeci de kilometri nu mai era notat nimic pe hartă, deşi în două locuri drumul, aproape o linie dreaptă, cotea câte puţin odată la stânga şi o dată la dreapta. Dosarul se termina cu două tabele, unul ce prezenta presiuni având corespondenţă cu cel de-al doilea, ce arăta altitudini, dar în care unele din altitudini erau… negative!! Urma o ultimă anexă cu frecvenţe şi indicative radio.

Pe harta de transmisiuni era marcat emiţătorul coloanei, ce avea corespondent un post radio situat cam la mijlocul traseului, pe cota cea mai înaltă, la peste 2.000 de metri altitudine!!
Foarte interesant că pentru itinerariul A1 şi B1 haltele erau marcate într-un fel sau altul, având inteligibilă poziţionarea chiar şi acum, în timp ce pentru W1 haltele erau mult mai rare şi notate altfel, adică cifrat.
Detaşamentul german, după cum aveam să aflu mai târziu, nu participase la lupte după ruperea coaliţiei româno-germane şi primise ordin expres de retragere neîntârziată. Nu ştiu dacă numele şi funcţiile au vreo semnificaţie, dar eşalonul era comandat de un maior din SS cum reieşea din dosar. Cam două treimi din personal avea trecut în dreptul gradului provenienţa SS. Din coloană făceau parte şi cinci femei subofiţer transmisioniste şi patru civili specificaţi doar prin nume, dar aflându-se între primii trecuţi în tabelul nominal cu ordinea de bătaie.

Şi a fost şi cea de-a doua întâlnire…
Interlocutorul meu nu vorbea decât limba germană, aşa că mă conversam de zor cu nemţoaica, care întâmplător aflu că este unguroaică de la Debrecen.
Politicos spun că am îndrăgit istoria militară şi este încă o plăcere pentru mine studiul unora dintre aspectele sale enigmatice,  dar nu înţelegeam legătura dintre mine şi  Dosarul german…
Şi atunci nemţoaica a început efectiv să turuie o poveste ce m-a lăsat mut de uimire…
Coloana militară germană venea din Bulgaria şi trecuse graniţa cu România pe sub…Dunăre (!?!?) pe un drum secret pentru a evita luptele şi capturarea sa de armata română şi trupele sovietice ce intraseră în România!?!?

Şeful detaşamentului era fratele persoanei de faţă, care era căsătorit cu o româncă membră a unei grupări mistice ancestrale româneşti ce le destăinuise un itinerariu secret de trecere a Munţilor Carpaţi prin subteran, de la sud la nord în doar trei ore… Traseul fusese folosit de mai multe ori pentru misiuni secrete de către grupări din trupele SS şi Abhwer, la recomandarea Serviciului Secret de Informaţii Român.
Problema era că trecerea trebuia să respecte un anumit orar. Cei de faţă nu cunoşteau amănunte legate de acest orar. Conform domnului Otto, “Detaşamentul” a intrat în munte nerespectând “orarul” şi nu a mai fost văzut niciodată. Domnul Otto era convins că detaşamentul intrase într-o poartă temporală din Carpaţi şi cerea ajutorul să încercăm recuperarea fratelui său pe care îl ştia în viaţă şi cu care comunica permanent prin astral… Spunea că pentru cei prinşi în capcana timpului, “timpul local” ar fi îngheţat la nivelul intrării în capcana temporală.

Dacă am găsi detaşamentul sau măcar autovehiculele, ceea ce am descoperi că acestea transportau ar fi meritat efortul cu prisosinţă, repeta încontinuu interlocutorul meu. Din păcate nu am putut afla mai nimic despre ciudata încărcătură, doar că venea din Orientul Mijlociu şi trebuia să ajungă la Berlin, totul rămânând în continuare o enigmă. Chiar dacă nu era enigma principală, o întrebare viza conţinutul transportului care din discuţie era descris ca deosebit de valoros, chiar fabulos…

Restul discuţiei nu o mai povestesc. Domnul Otto voia să rezolve cu orice preţ enigma, nu conta ce trebuia făcut, întreprins, investit sau plătit. În final a trebuit să-mi declin competenţa în această problemă (a dosarului în cauză) şi să mă retrag discret din poveste, lucru ce l-a mâhnit extrem de rău pe interlocutorul meu. Nu ştiu nici azi cine m-a băgat în această aşa-zisă poveste-întâmplare.

Cu prilejul unei reuniuni ştiinţifice ce a avut loc ulterior la Hotelul Intercontinental din Bucureşti în vara anului 2007, o persoană din mediul istoric academic a încercat într-o discuţie cu mine o abordare ce era evident legată de problema Dosarului german. Sincer am evitat discuţia pe tema subiectului, abordarea în cauză fiind deosebit de tendenţioasă. Consultându-mă cu profesorii mei de Istorie Militară de la Universitatea Naţională de Apărare “Carol  I”, în urma unor lungi discuţii am căzut de comun acord că suntem pe un teren al ipotezelor din zona Culturii Teoriei Conspiraţiei, dar care subiect nu exclude posibil şi un miez de realitate.

Un alt profesor, de data aceasta de la Academia Naţională de Informaţii şi care predă disciplina Istoria Serviciilor Secrete, cu care m-am consultat pe subiect mi-a spus, după ce m-a ascultat îndelung, că istoria celui de-al Doilea Război Mondial mai are foarte multe pete albe şi enigme, problema putând rămâne deschisă chiar şi pentru acest subiect, dar că nu cunoaşte referinţe pentru tema abordată.

Deşi ulterior, din curiozitate, am căutat elemente care să se lege de ceea ce susţinea domnul Otto, nu am mai găsit decât referiri istorice (prima chiar repetată în mai multe surse, izvoare istorice referitoare la dacii care treceau munţii pe nişte canale subterane de unde prădau la sudul Dunării, dispărând apoi în adâncul ţării, aceleaşi canale fiind folosite de unii haiduci care nu au fost prinşi niciodată) Restul ţine de memoria iniţiatică şi de imaginaţia locuitorilor unor frumoase zone de munte ale spaţiului carpato-danubiano-pontic…

Trasee secrete şi drumuri pe sub munţi folosite încă de pe vremea dacilor? O simplă legendă sau… adevăr istoric!?
Asta ar fi dacă ar trebui să ne oprim aici… Dar informaţii din diverse surse ezoterice, iniţiatice şi oculte ce circulă inclusiv pe reţeaua internet ne vorbesc de trasee şi drumuri secrete ce sunt străbătute pe sub munţii noştri încă de pe vremea daco-geţilor.

Iată date (surse din reţeaua internet) despre o zonă bănuită intens că ar avea legătură cu fapte de genul celor ce fac obiectul prezentului articol:

În fiecare zi, indiferent că e vară, toamnă, primăvară sau iarnă, sute de persoane vin să traverseze zona Bucegilor. Unii vin pur şi simplu pentru munte, alţii vin atraşi de legendele ce cuprind întreg ţinutul Bucegilor. Iar alţii vin în căutarea comorilor rămase prin peşteri, din cele mai vechi timpuri, aşa cum spun legendele locale.

Harta României și imaginea în formă de „lup” a structurii tunelurilor

Pentru că în zona Bucegilor trece un lanţ de drumuri subterane, cunoscute se spune doar de câteva persoane, la ora actuală. În vremuri de restrişte, încă din vremea dacilor, obştile trimiteau femeile şi copiii aici, trimiteau comorile ce le aveau şi porneau la luptă împotriva invadatorilor. Pe sub munte se poate ajunge dintr-o parte în alta a munţilor. În anul 105, armatele romane conduse chiar de împărat pătrundeau în teritoriul dacilor, ocupând cetate după cetate. Era al doilea război, şi Traian era decis ca de data asta să supună definitiv Dacia. Din aceste considerente nu se grăbea, preferând să construiască, de fiecare dată pe unde trecea, cetăţi şi castre care să asigure spatele armatei sale.

La un moment dat, între romani şi Sarmizegetusa nu mai era nici o cetate. Cu toate astea, în munţi, pe loc deschis, la întâlnirea a doua pârâuri, s-a dat o luptă pe viaţă şi pe moarte între cele două oşti. Era sfârşitul toamnei. Dacii erau conduşi personal de Decebal, iar romanii de unul dintre generalii lui Traian, cel care, după cucerirea Daciei, urma să devină primul guvernator al noii provincii romane. Lupta a fost îngrozitoare şi a durat toată ziua. Spre seară, balanţa începuse să încline spre romani, din cauza numărului copleşitor de mare de luptători de profesie pe care îi aveau. La un moment dat, marele preot dac Vezina a fost văzut căzând în luptă. Atunci, dacii au început să şovăie, văzând în asta un semn din partea marelui lor zeu, Zamolxis.

Ca să nu piardă de tot lupta, Decebal a dat ordin de retragere şi… armatele dacilor au dispărut în câteva minute ca înghiţite de pământ. Degeaba au trimis romanii trupe în urmărirea fugarilor. Acestea se întorceau toate cu acelaşi răspuns: în faţa lor nu exista nici un fel de duşman…
A urmat o pauză de câteva zile, pauză care a fost cât pe ce să salveze soarta regatului dac. Pentru că, profitând de ea, Decebal a realizat o lovitură ce a rămas în analele războaielor: a încercat să mute centrul operaţiunilor la sud de Dunăre, pe teritoriu roman. La vremea respectivă nimeni nu a putut înţelege cum, în condiţiile unei ierni cumplite, cum a fost cea din 105, Decebal a ajuns, într-un interval de timp extrem de scurt – mai puţin de 2 zile –, să străbată munţii Daciei, ajungând la locul de întâlnire cu aliaţii săi şi trecând Dunărea ca să atace castrele romane de pe teritoriul actual al Bulgariei.

Din păcate, în urma unor trădări din rândul nobililor daci, Traian a aflat secretul mişcărilor rapide de trupe: Decebal s-a folosit de tunelurile subterane care traversau munţii dintr-o parte în cealaltă. După bătălia de la Adamclisi, când fiecare dintre aliaţii înfrânţi ai dacilor se retrăgeau spre locurile lor de baştină, dacii conduşi de Decebal au căzut în câteva ambuscade organizate de romanii care îi aşteptau în tunelurile de trecere. Neaşteptându-se la aşa ceva, mare parte din trupele repliate au fost nimicite, puţini fiind dacii care au ajuns din nou la Sarmizegetusa.

După acest atac, Traian a ordonat astuparea tunelurilor pe care le descoperise. Cu toate astea, multe au rămas necunoscute de cotropitorul roman, fiind folosite mai târziu de domnitorii români. Aşa au fost trecerile subterane din zona Bucegilor.

Munţii României sunt străbătuţi de la un capăt la altul de treceri subterane, puţini fiind cei care cunosc existenţa acestora. Despre existenţa tunelurilor aveau cunoştinţă numai sacerdoţii daci şi unii nobili, aceştia din urmă cunoscând doar anumite treceri strategice şi nu pe toate. Ducând mai departe moştenirea spirituală a înaintaşilor lor, preoţii daci au transmis novicilor secretele trecerilor de sub pământ, secrete preluate de preoţii creştini, paznici ai comorilor spirituale (şi nu numai) ale acestui popor, şi retransmise mai departe doar călugărilor virtuoşi.

Pentru că aici, în interiorul Bucegilor, există o parte din secretul existenţial al nostru, al românilor, ca popor. Pe vremea domnitorilor din dinastia Basarabilor şi a celor de după ei, platoul Bucegilor era interzis oamenilor de rând. Acolo se antrenau oştile de elită ale domnitorului. Oare de ce, din toate locurile posibile din ţara asta, domnitorii au ales ca loc de antrenament tocmai platoul Bucegilor? De ce nu un loc la câmpie, unde antrenamentul călare se putea desfăşura în condiţii mai bune? Simplu. Pentru că, în vremuri de restrişte, tezaurul român era adăpostit în tunelurile din zonă, iar „pustnicii” aveau ca sarcină prioritară paza comorilor.

Mai mult, legendele locale vorbesc şi despre existenţa unui tezaur deosebit. Un tezaur acumulat şi păstrat în zonă de-a lungul a zeci de generaţii de conducători. Se spune că fiecare din aceştia trebuia să sporească tezaurul pe durata domniei lui şi nu avea voie să folosească niciodată odoarele de preţ din tezaurul sfânt.

Cei care nu au ţinut cont de asta au fost loviţi de un blestem cumplit, ei şi familiile lor fiind risipite în vânt. Se spune că acest blestem a lovit cele două ramuri conducătoare din familia Basarabilor, respectiv ramura Drăculeştilor şi cea a Dăneştilor, mulţi domnitori din aceste familii murind asasinaţi, ei şi familiile lor, pentru încercarea de a folosi tezaurul ţării în scop personal. Conform sursei, în ultimii ani, în zona Bucegilor s-au efectuat măsurători energetice care au constatat existenţa unor câmpuri de forţă extraordinară şi a unor treceri subterane care traversează munţii dintr-o parte în cealaltă.

Mai mult, aceleaşi măsurători au arătat existenţa a două treceri subterane care merg din zona Bucegilor până în apropiere de Peştera Urşilor din Carpaţii Occidentali, acestea fiind întretăiate din când în când de diverse tuneluri mai mici sau mai lungi. Ceea ce este uimitor e altceva. Privite de sus (ipotetic), aceste tuneluri nu străbat munţii haotic, ci sub forma unor linii care configurează imaginea unui lup imens, având gura deschisă, ca atunci când se aruncă asupra prăzii. Capul lupului este în Munţii Apuseni, iar coada coboară până în apropiere de Pietroşiţa, judetul Dâmboviţa.

Întrebarea logică este dacă aceste treceri subterane au fost făcute de mâna omului sau dacă au fost doar descoperite şi folosite de oameni. Este o întrebare la care deocamdată nu are cine să răspundă. Poate doar misticii, care au avut curajul să afirme că totul a fost construit de Zamolxis atunci când Marele Zeu a decis să apere acest pământ sfânt şi pe cei care-l locuiesc. În ceea ce priveşte trecerea Dunării “pe dedesubt”, informaţiile sunt mai ample şi susţinute faptic, dar să lăsăm unele secrete să rămână secrete….

Interesul constant cu care sunt studiaţi Munţii Carpaţi de către specialişti din străinătate, din domeniul ştiinţelor nonconvenţionale, să reamintim echipele de cercetători din Franţa, Marea Britanie, Germania şi să nu-i uităm pe celebrii specialişti Daniel Ruzo şi Peter Moon, pare că nu este deloc întâmplătoare!!!

Şi acum, una peste alta, revenind la Dosarul domnului Otto referitor la detaşamentul german dispărut în septembrie 1944 sub Munţii Carpaţi, ce-ar fi să ne trezim într-o bună dimineaţă pe autostrada transilvană cu o coloană germană nazistă înarmată până în dinţi ce vrea neapărat să ajungă la Berlin la Fuhrer!?!? No comment… Fără cuvinte…

By dr.Emil Străinu