by RC/SB
Deriva continentelor postulată de Alfred Wegener la începutul acestui secol, ridicarea bruscă a fundurilor marine, prăbuşirea nu mai puţin bruscă a pământurilor ieşite la suprafaţă ne fac să credem că întreaga configuraţie a Terrei a fost deseori transformată în cursul timpului.
Herodot relatează că preoţii egipteni din Teba i-au povestit că, în timpul mileniilor precedente, soarele a răsărit de patru ori, contrar obiceiului său, şi a apus de două ori acolo de unde răsare acum.
Oare Pământul s-a rotit în sens invers?
În legătură cu răsturnările cosmice, Papirusul Magic Harris ne asigură că Sudul a devenit Nord şi că Pământul s-a întors. Multe manuscrise vechi, precum Papirusul de la Ermitaj şi Ipuwer, se referă la aceleaşi fenomene folosind exact aceiaşi termeni.
În ultima perioadă, la un stadiu mult mai redus, Pământul a cunoscut unele modificări. În 1883, s-a produs scufundarea parţială a insulei Krakatoa, în Indonezia: cele două treimi de pământ ieşit la suprafaţă s-au prăbuşit într-o prăpastie marină adâncă de trei sute de metri.
În Marea Chinei, în Atlantic, au apărut insule şi într-o zi au dispărut. În urmă cu 30.000 de ani, Marea Mânecii era un pământ ieşit la suprafaţă care lega Franţa de Anglia. La 2 octombrie 1957, o insulă vulcanică a apărut lângă insula Fayal, în Azore. Din secolul al XVII-lea au apărut – cel puţin pe hărţile marine – şi au dispărut sau au rămas de negăsit Insula Granae, Insulele Aurora, Insulele Saxembourg, Thompson şi Lindsay în Atlantic; Insulele Companiei Regale, Insula Smaraldului, Dougherty şi arhipelagul Nemrod în Pacific… Pe scurt, 2.000 de ani, peste 200 de insule, după apariţii efemere, s-au scufundat în abisuri.
Tradiţia, uneori memoria au păstrat amintirea acestor bulversări geologice, brodând adeseori, adăugând, inventând chiar planete în contul galaxiei noastre, deoarece în timpul lui Pitagora se presupunea existenţa unui Anti-Pământ, gravitând în jurul Soarelui, la polul opus, atât de bine, încât astrul îl ascundea tot timpul.
Totuşi, o dată sau de două ori pe an, era posibilă observarea conturului acestui Anti-Pământ care are şi astăzi partizani.
Hiperboreea
Atlantida despre care a vorbit Platon, pe care o situăm între America de Sud şi Tropicul Racului, este rară tăgadă cel mai celebru dintre continentele dispărute. În aceeaşi ordine de idei, din cele mai îndepărtate timpuri (Herodot, Diodor, Pliniu, Vergiliu), oamenii au crezut într-o altă insulă probabil legendară: Ţara hiperboreenilor, situată în zona arctică.
Este sigur că într-o anumită epocă geologică foarte veche, Ecuatorul şi polii şi-au schimbat locul, astfel încât regiunile polare s-au bucurat deci și de climă tropicală şi o floră luxuriantă.
Totuşi, tradiţia vorbeşte de o insulă de gheaţă înconjurată de munţi înalţi, unde trăiau oameni aproape transparenţi: hiperboreenii. Navigatorii greci şi babilonieni ar fi văzut insula înconjurată de corola ei diamantină, viziune atât de minunată, încât au căzut în genunchi şi s-au rugat zeilor lor.
Sclipirea gheţii provoca o lumină ireală şi în interiorul ţinutului domnea căldură blândă unde se aclimatiza perfect o vegetaţie plină de verdeaţă. Nici un contact nu părea să existe între insulă şi restul lumii; totuşi, un pasaj secret (subteran?) ar fi existat până în Germania de Sud. Femeile hiperboreene erau nespus de frumoase, iar a cincea femeie născută în fiecare familie era înzestrată cu calităţi extraordinare de clarviziune.
Când insula a devenit de nelocuit „din cauza răcirii polilor”, scrie Sylvain Bailly, locuitorii ei au emigrat în Europa şi în America, şi – tot conform tradiţiei – femeile hiperboreene şi-au păstrat calităţile ereditare de frumuseţe şi de prezicere a viitorului, şi-au ales soţi de mare valoare şi au dat naştere unei descendenţe feminine de elită, care ar mai putea să fie recunoscută şi azi după inteligenţa excepţională şi frumuseţea deosebită. Ferekyde din Scyros, cel care l-a iniţiat pe Pitagora, ar fi fost un descendent al hiperboreenilor.
Continentul Mu
Altă pereche legendară, dar a Atlantidei de data asta, este Lemuria sau Ţara Mu, care este situată în Oceanul Indian. Misteriosul continent Mu se întindea aproape peste întreg Oceanul Pacific, de la strâmtoarea Bering în Australia, din India până în California.
La drept vorbind, existenţa lui nu se bazează decât pe afirmaţii insuficient dovedite şi pe tăbliţele „colonelului” englez James Churchward, pe care nimeni nu le-a văzut vreodată.
Pe la 1868, colonelul, aflându-se în India, a devenit asistentul marelui preot al unui Templu-Colegiu şi a studiat cu interes inscripţiile de pe un vechi basorelief. Colonelul a mai aflat că în arhivele secrete ale templului se aflau tăbliţe de argilă, acoperite cu texte scrise de aşa-numiţii naacali (fraţii sfinţi) pe terra-mamă dispărută, numită Mu. Tăbliţele se aflau într-un ambalai şi nu trebuiau să fie citite niciodată, dar colonelul s-a folosit de o stratagemă ca să-şi satisfacă marea curiozitate.
„Ar fi înţelept, a zis el, să verificăm două ambalaje ca să ne putem da seama, cât de bine se păstrează mesajele.”
Marele-preot, care şi el ardea de nerăbdare să vadă tăbliţele, nu s-a lăsat rugat prea mult, scoţând două dintre ele din învelişul lor de pânză.
Şi atunci nu se putea să nu se vadă caracterele imprimate în argilă. Imediat s-a constatat identitatea lor cu inscripţiile de pe basorelief. Pe scurt, cele două tăbliţe au fost traduse şi, după aceea, toate celelalte. Ele conţineau geneza lumii şi povestea scufundării continentului Mu, cu 12.000 de ani înainte de Hristos.
Geologul William Niven a găsit în Mexic tăbliţe indescifrabile, iar Churchward a susţinut descoperirea, afirmând că literele hinduse şi mexicane de pe tăbliţe erau identice. El a mai pretins că, graţie cheii hinduse, a tradus cele două texte mayaşe celebre: Codex Cortesianus şi Manuscrisul Troano!
Neobosit, colonelul a străbătut lumea în căutarea unor confirmări, şi atâta zel inspiră simpatie, ba chiar şi încredere. Poporul de pe continentul Mu, care ar fi colonizat pământul întreg, se numea uigur şi capitala era situată în Asia, acolo unde profesorul Koslov a descoperit – în deşertul Gobi – la o adâncime de 15 metri sub ruinele de la Khara-Khota, un mormânt pictat, vechi de vreo 18.000 de ani. Sarcofagul conţinea rămăşiţele pământeşti ale unei regine şi ale unui rege purtând (după Churchward) emblemele MU: un M, Tau şi un cerc traversat vertical de un diametru.
Un manuscris descoperit într-un vechi templu budist de la Lhasa, în Tibet, povesteşte şi el sfârşitul Ţării Mu, iar vasele preistorice găsite la Glozel, în 1925, ar reproduce semnele şi scrierea uigurilor. Apogeul Ţării Mu s-ar situa în urmă cu 75.000 de ani, dar imperiul ar data de 150.000 de ani şi chiar mai mult.
În zilele noastre, o sectă americană din Ramona (California) perpetuează teoriile lui Churchward şi, printr-o ciudată coincidenţă cu tradiţiile despre Tiahuanaco, studiază caracterul venusian al civilizaţiei Ţării Mu. Colonelul englez nu a prezentat niciodată dovada existenţei tăbliţelor hinduse. Totuşi, putem fi frapaţi de două fapte semnificative:
- Churchward ar fi putut, fără voia lui, să se piardă în nişte traduceri fanteziste, dar este sigur că nu a inventat existenţa tăbliţelor.
- Toată teoria pe care a construit-o şi care era incoerentă în urmă cu 80 de ani a fost puternic întărită de descoperirile de la Tiahuanaco şi de la Glozel.
În realitate, avem certitudinea că biblioteci secrete există în India şi în Europa, la Vatican, la Escurial şi chiar în Franţa. În aceste condiţii, se poate înţelege foarte bine că Churchward nu a vrut niciodată să dezvăluie unde a citit tăbliţele şi, fireşte, nu avea cum să le arate.
Alt punct în favoarea colonelului ar fi faptul că şi-a cheltuit averea şi şi-a petrecut ultimii ani din viaţă parcurgând lumea în căutarea unor confirmări, ceea ce nu se potriveşte cu comportamentul unui glumeţ răutăcios.
Teoria lui Wegener
Totul decurge din teoria lui Wegener despre deriva continentelor, confirmată de descoperirile profesorului Stuart Blackett, laureat al Premiului Nobel pentru fizică.
„Este foarte probabil ca acele continente să se fi depărtat unele de altele din perioada Paleozoicului. De exemplu, cred că în cei 40 de milioane de ani care preced epoca cuaternară, America de Nord s-a depărtat cu aproximativ 3.000 de mile de vechiul continent. Ceea ce înseamnă că, în epoca terţiară, Americile erau lipite de Europa şi de Africa”.
Putem să nu fim de acord cu profesorul Blackett în privinţa estimării cronologice a epocilor geologice, căci sunt pur şi simplu „estimate”, 400.000.000 de ani putând foarte bine să fie înlocuiţi cu 4.000.000, sau chiar cu 400.000 de ani – preistoria nu e deranjată de astfel de aproximări -, dar derivele continentale constituie o ipoteză acceptabilă.
Globul terestru – grosso modo – este fonnat dintr-un nucleu central, „nife” (nichel-fier), înconjurat de „sima”, formată în principal din silicaţi de magneziu. Sima este plastico-vâscoasă, este o pastă care se întăreşte treptat până la scoarţa terestră propriu-zisă pe care o cunoaştem: „sial” (siliciu şi aluminiu). Continentele ar fi în fond un fel de insule tari care plutesc pe sialul vâscos.
„La origine, spune Wegener, trebuie să fi fost o singură masă continentală pe care rotaţia Pământului a tins să o repartizeze pe întreaga suprafaţă a globului. America a derivat spre vest, Australia spre est, Antarctica spre sud şi Groenlanda s-a deplasat spre nord.”
Sir Stuart Blackett a calculat că Marea Britanie ar deriva spre nord-vest cu şase metri pe secol; se ştie că Groenlanda se deplasează spre vest cu o viteză de 90 cm pe an, şi, în curând, sateliţii americani şi ruseşti, exprimând cu exactitate distanţele dintre continente (încă aproximative), vor permite măsurarea fidelă a derivei Americii faţă de bătrânul continent.
Este foarte probabil ca aceste derive să nu fie constante, suferind încetiniri sau accelerări bruşte şi accidentale, astfel încât tradiţia continentului Atlantida să poată fi examinată într-o lumină nouă.
Atlantida despre care vorbeşte Platon ar fi fost America, pe atunci „ancorată” în Oceanul Atlantic destul de aproape de coastele Africii şi Europei; o derivă brutală ar fi dus la un cataclism şi la o prăbuşire sau la o scufundare parţială. Bineînţeles; totul e doar o ipoteză, dar „foarte posibilă”, mai ales dacă luăm în considerare „smulgere” americană deosebit de intensă pe linia ecuatorială, acolo unde: rotaţia terestră se face simţită cel mai puternic.
Această ipoteză, fără să le acrediteze cu adevărat, conferă totuşi o anumită verosimilitate tradiţiilor care vorbesc despre Atlatida, Mu, Lemuria şi despre acele insule arctice, Groenlanda, Islanda, Spitzbetg, desprinse din continent. Un singur obstacol: Geologii şi specialiştii în preistorie vorbesc de milioane de ani, sfidând memoria umană. Şi dacă aceste estimări ar fi considerabil de exagerate?
În urma cercetărilor făcute de savanţii americani în cadrul proiectului „Mohole”, s-a ajuns la concluzia că asupra evaluării vârstei oceanelor s-a comis totuşi o eroare. Căldura în primul rând, provenind fie de la o masă internă aflată în suprafuziune, fie din radioactivitatea naturală a rocilor, nu corespunde definiţiilor gradului geometric al geologilor. Asemenea, grosimea sedimentelor traversate de sonde, înainte ca ele să atingă straturile dure ale pământului, nu corespunde cu vârsta admisă a oceanelor.
Se credeau vechi de un miliard de ani.
Or, ar fi fost de ajuns 90.000.000 de ani pentru formarea a 550 de metri de depozite medii care există astăzi. Este cât se poate de evident: în privinţa evaluării vârstei oceanelor, savanţii au comis o mică greşeală: un miliard de ani în loc de 90 de milioane de ani, asta înseamnă că Terra ar fi de 20 de ori mai bătrână decât se afirmă!
Nici astronomii nu pot avea cele mai corecte informaţii: tehnicienii de la Observatorul de pe Muntele Palomar din America, afirmă existenţa între 100% și 200% a erorilor în calculele lor privind măsurătorile Universului. De exemplu, galaxia noastră ar fi mai mare decât credem noi cu 60.000 de ani-lumină, sau chiar 60 de milioane!
Tezele iui Hoerbiger
În mod sigur, tradiţia nu ne oferă o garanţie mai bună, însă nu ar fi deloc absurd să ne imaginăm că America-Atlantida, sau chiar o insulă mare, înghiţită de ape în momentul de faţă în jurul Bermudelor sau sub Marea Caraibelor, a existat în Oceanul Atalantic acum douăzeci de mii de ani. Teoriile iluministului german Hans Hoerbiger, preluate de Denis Saurat[1], dau la o parte în mod deliberat orice date ştiinţifice şi „strică” repartizarea continentelor şi a mărilor.
Pe scurt, pentru Hoerbiger, cosmosul este guvernat de o. luptă neîncetată între frig şi cald, între gheaţă şi soare: Luna se apropie şi se depărtează de Pământ, atrăgând mai mult sau inai puţin oceanele, care acoperă munţi şi seacă funduri marine. În acest complex cosmo-filosofie. omul este asociat în mod intim evoluţiei naturii şi, în funcţie de influenţa lunară, suferă transformări dezordonate. Când e atins de gigantism (când Luna apropiată exercită o atracţie dublă), când e strivit de o apăsare de plumb.
În funcţie de aceste date, omenirea noastră provenită din giganţi blonzi, cu o frumoasă piele albită în aura gheţurilor eterne, reînvie vechiul mit ancestral al ţării hiperboreene, al oamenilor ei superiori şi al încântătqarelor femei care ghiceau viitorul. O astfel de ipoteză era foarte potrivită pentru a-l seduce pe Adolf Hitler, care avea nevoie, pentru refacerea globului, de o nouă mitologie.
Or, Hans Hoerbiger îi aducea asta şi încă şi mai mult: o ştiinţă exaltată, cu totul diferită de vechile principii care stabileau alte norme de fizică, de chimie, de literatură şi de arheologie. Această concepţie politico-romantică a lumii ce va să vină, calchiată pe reconstituirea de mare spectacol a trecutului tradiţional, ar fi putut să furnizeze omenirii o ştiinţă diametral opusă conceptelor clasice. Visul fantastic al lui Hoerbiger şi Hitler nu era nici mai fals şi nici mai nebun decât cel al lui Einstein-Kennedy-Hruşciov.
Invazii lunare
În Franţa, ipoteza „primistoricului” Marcel Boscher, foarte personală, se apropie de teoriile lui Hoerbiger, Bellamy şi Saurat. Luna joacă în cadrul ei rolul principal. Ea poate să sugereze şi legături cu Ţara Mu. Conform acestei teorii, Luna ar fi determinat o rezultantă mecanică, din cauza cataclismelor declanşate, şi una socială, prin cucerirea militară a unui popor lunar. Această ipoteză provine dintr-un vast şi surprinzător ansamblu cosmogonic, metafizic şi fizic, depărtându-se în mod deliberat de ştiinţa raţională.
Ea porneşte de la un postulat: totul este energie-materie indisociabilă, nedif erenţiindu-se decât prin potenţial în cazul energiei şi prin masă în cazul materiei. Principiul mecanic al lumii este gravitaţia şi atracţia produsă de energia-materie. O diferenţă constantă de potenţial magnetic echilibrează alimentul-motor al celulei vii: oxigenul. Pe scurt, viaţa şi evoluţia oamenilor sunt condiţionate de acest potenţial magnetic şi de oxigen.
Omul originar, trăind într-un mediu perfect echilibrat, era un fel de zeu ale cărui celule se regenerau singure în totalitate. Nu cunoştea nici suferinţa, nici moartea şi era înzestrat cu perceperea tuturor lucrurilor – cunoaşterea – prin capacităţi psihice dezvoltate care îi permiteau să se lipsească de progresul tehnic şi acţiona în modul unor posturi emiţătoare şi receptoare de televiziune. Statura lui era de aproape trei metri, iar gigantismul constituia ceva comun – regnului vegetal şi animal.
Se pare că regăsim aici starea de graţie şi raiul timpurilor biblice. Decăderea, păcatul originar nu au fost provocate de Eva, ci de mecanica cerească, de Dumnezeu, am putea spune. Nu se ştie ce dereglare cosmică – sau perturbare dorită de Providenţă – a motivat rătăcirile Lunii; totuşi ea a început să „hoinărească” în Cosmos până când s-a plasat pe orbită pe planul eclipticii terestre.
Înainte ea evolua mai aproape de Soare şi populaţia ei, cu o durată de viaţă relativ scurtă din cauza diametrului mic, trecuse repede peste etapele cunoaşterii şi se situa la nivelul atins în anul 2000.
Fără să prezinte referinţe, nici să situeze evenimentul în timp, Boscher crede că în acel moment seleniţii vor fi în pericol, atmosfera planetei lor rarefiindu-se şi solul uscându-se din cauza acestui fenomen.
Aşadar, apropierea de Pământ a constituit o şansă nesperată de salvare şi seleniţii au pregătit invadarea planetei noastre. Satelizarea Lunii s-a făcut într-o perioadă de timp destul de considerabilă – secole -şi a avut consecinţe dezastruoase pentru pământeni.
Echilibrul magnetic fiind rupt, atmosfera terestră a devenit mai puţin bogată în oxigen, ca urmare a diminuării presiunii atmosferice, iar gravitaţia a crescut în proporţii considerabile. Parcă ţintuiţi la pământ, oamenii şi-au pierdut repede capacităţile şi insensibilizarea reţelei nervoase (circuit magnetic) a corpului lor.
Au cunoscut durerea şi moartea.
Deoarece Luna se plasa pe orbite din ce în ce mai apropiate, Pământul a început să cunoască valurile seismice, erupţiile vulcanice, apoi o mare catastrofă determinată de răsturnarea polilor, ceea ce a avut ca rezultat imprimarea unei viteze de gravitaţie mai mare şi creşterea forţelor de atracţie.
Oxigenul atmosferic a devenit mai rar şi gravitaţia a crescut şi mai mult, astfel încât seleniţii, aterizând, au găsit o omenire cu capacităţi reduse, capabilă să se apere doar cu mijloace primitive, asemănătoare cu cele ale vechilor persani, asirieni şi caldeeni.
Invadatorilor, foarte înalţi, înzestraţi cu arme atomice, nu le-a fost deloc greu să-i învingă pe pământeni şi au apărut în ochii lor ca nişte zei coborâţi din cer! Rasa terestră s-a modificat în ritmul fluctuaţiilor cosmice şi geofizice, căci globul a suferit o transformare profundă. Continente erau înghiţite de ape, iar altele ieşeau la suprafaţă din oceane. Ecuatorul, care trecea pe timpuri prin Siberia, s-a fixat sub Asia.
Totuşi, nu a existat nici potop, nici perioadă glaciară şi Pământul s-a apropiat de Soare, încălzindu-şi atmosfera, stabilizându-se treptat pe poziţia actuală, recăpătându-şi atât potenţialul magnetic, cât şi conţinutul în oxigen. În cursul acestei evoluţii naturale, autohtonii pământeni şi cuceritorii lor au fuzionat într-o rasă comună, ale cărei caracteristici ar fi fost păstrate mai ales de rasa galbenă. Aceasta este preistoria concepută de Marcel Boscher.
Evident, ea scapă simţului nostru critic; dar prezintă elemente noi care nu ar putea să fie îndepărtate din capul locului. Boscher, imaginează şi faptul că forţele colosale eliberate din atom ar putea într-o zi să permită încetinirea vitezei de gravitaţie a Pământului, ceea ce ar avea ca rezultat creşterea presiunii atmosferice şi, în consecinţă, bogăţia aerului în – oxigen. Autorul crede că atunci ne vom întoarce la echilibrul originar, va dispărea uzura celulelor şi am redobândi calităţile psihice ale Strămoşilor Superiori[2].
În cadrul originii în parte extraterestră a omenirii noastre, propuse de Boscher, oare galbenii, descendenţi cu capacităţi reduse ai giganţilor seleniţi, ar fi putut să populeze Ţara Mu? Luna ar fi putut să transporte de pe Venus – sau de pe Marte – emigranţi, adevărate vehicule cosmice sau rachete interplanetare?
Derivele continentelor, cataclismele naturale, cutremurele, potopurile, erupţiile vulcanice, căderile corpurilor celeste, continente dispărute şi invazia planetară: deja istorie, tradiţia şi anumite imaginaţii se unesc pentru a da o faţă necunoscutului.
Secretele distruse
Tiahuanaco, piramidele, Baalbek proiectează deja o oarecare lumină asupra vechii enigme, iar sanctuarele secrete ar putea să-şi deschidă curând porţile. Unele mărturii au fost distruse. Iulius Cezar poartă greaua responsabilitate a primului incendiu al Bibliotecii din Alexandria, unde literatul Ptolemeu Soter adunase 700.000 de volume care constituiau atunci totalitatea tradiţiei transmise şi a ştiinţei umane.
Patru secole mai târziu, al doilea incendiu aprins de hoardele dezlănţuite a pustiit aceeaşi bibliotecă, ce a fost definitiv arsă în 641 din ordinul califului Omar. Se spune că, întrebat de căpitanii săi ce soartă va fi rezervată cărţilor, şeful musulman ar fi răspuns:
„Dacă ceea ce spun ele se află în Coran, sunt inutile şi puteţi să le ardeţi. Dacă ceea ce spun nu se află în Coran, atunci trebuie distruse ca dăunătoare şi nelegiuite”.
Preţioasele manuscrise au servit timp de câteva luni drept combustibil în sobele din clădirea băilor din Alexandria. Doar câteva au scăpat de la distrugerea prin foc. În 240 î.Hr., un autodafe asemănător a fost ordonat de împăratul chinez Tsin Che Hoang, care a pus să fie distruse toate cărţile de istorie, de astronomie şi de filosofie existente în imperiul său.
În secolul al III-lea, la Roma, Diocleţian a pus să fie căutate şi distruse toate cărţile care conţineau formule pentru făcut aur, sub pretext că arta transmutării ar fi putut să permită cumpărarea de imperii. Noul Testament (Faptele Apostolilor) dezvăluie că Sf’. Pavel a adunat la Efes toate cărţile care se refereau la „lucruri ciudate” şi le-a ars în piaţa publică.
Jacques Weiss relatează[3] că unii călugări din Irlanda, ignoranţi, aµ pus să fie arse 10.000 de manuscrise runice scrise pe scoarţă de mesteacăn, conţinând toate tradiţiile şi analele rasei celtice.
Tot el mai spune:
Savary, în lucrarea sa SCRISORI DESPRE EGIPT, aminteşte de cuvintele spuse la sfârşitul secolului al XVIII-lea de părintele Sicard în SCRISORI EDIFICATOARE:
„Mi se spune că în acest sat (micul port egiptean Uardan) era un porumbar cu papirusuri pline de caractere magice, cumpărate de la unii călugări copţi şi schismatici. Am facut cu ele ce trebuia să fac (un autodafe) şi am înfipt în locul lor o cruce a Ierusalimului pe care copţii o privesc cu multă devoţiune”.
În secolul al XVI-iea, fanatismul religios, aliat cu o ignoranţă criminală, a dat foc manuscriselor din Yucatan (Mexic).
Episcopii spanioli, în secolul al XVI-iea, au pus să fie arse cantităţi enorme şi numai intervenţia unui franciscan francez, Jacques de Testera, a oprit distrugerea ultimelor documente. Cuceritorii au comis de altfel cruzimi nemaivăzute asupra populaţiei totuşi paşnică şi blândă din aceste ţinuturi, tăind mâinile, braţele şi picioarele, tăind sânii femeilor, bătând cu patul armelor copiii, astfel încât rasa a fost aproape nimicită[4].
Viceregele Perului, Francesco Toledo, pe la 1566, vorbeşte în rapoartele sale de stofe incaşe şi de tăbliţe pictate de o mare bogăţie narativă: istorie, ştiinţă, profeţii etc.
El a pus să fie aruncat totul în foc. Existenţa acestei scrieri incaşe este acreditată de Jose d’Acosta, Balboa şi părintele Cobo. Din fericire, iezuiţii şi papii au salvat o parte din patrimoniul tradiţional. Cărţile lui Garcilaso de La Vega şi câteva manuscrise care conţineau cele mai preţioase date despre mitologia sud-americană au fost arse în Spania în secolul al XVI-lea, dar Biblioteca Vaticanului şi Garcia Beltran, descendent al lui Garcilaso, deţin esenţialul tradiţiei în manuscrise inedite care ne-au fost puse la dispoziţie.
SURSE:
[1] Denis Saurat, L’atlantide el la regne des giants, Denoel
[2] Doctorul Siegel, de la Union Carbide Research Institute, susţine ideea oxigenării -artificiale a ţesuturilor celulare pentru creşterea longevităţii
[3] Jacques Weiss, Sinarhia, Editura Adyar
[4] Paul le Cour În căutarea lumii pierdute 1931
News Conspiracy 